Articol

Din statistici rezultă că în România trăieşte cea mai mare comunitate de ţigani din Europa. Acum, de când cu deschiderea graniţelor, e posibil să fie mai mulţi în Franţa şi Italia, însă nu se ştie precis, fiindcă foarte mulţi nu sunt înregistraţi, cei mai mulţi nu lucrează cu acte, mulţi nu-şi declară etnia, ci numai cetăţenia, aşa că datele sunt relative, dar, ceea ce este acceptat oficial, neacceptat în metalitatea populară, este că ei sunt „ai noştri”. Au trăit sute de ani pe pământ românesc, colorându-l cu felul lor specific de a fi, cu tradiţiile lor, cu muzica lor, cu fustele, baticurile şi cămăşile lor înflorate. Mai nou, şi cu palate ţigăneşti.

Nu mai reiau toată discuţia despre cum ar fi corect să li se spună, rromi, romi sau ţigani. Asta pentru că destinul a vrut să am în preajma mea, din fragedă pruncie, până la... adâncă maturiate, ţigani, care şi-au spus întotdeauna ţigani. Şi pentru că, ieri, am nimerit într-o comunitate din Anina în care membrii comunităţii se numeau ei înşişi ţigani. Cum spuneam, şi cum am mai povestit, în satul copilăriei mele, lângă casa bunicilor trăia o familie „mixtă”, cu tatăl ţigan sârb şi mama ţigancă româncă. Iar prietenul meu cel mai bun a fost, ani în şir, copilul lor, Dima. Un băiat straşnic, foarte vioi, vesel şi puţin sălbtic. Îi plăcea să fabuleze şi să mintă cu nonşalanţă, dar chestii neviovate. Într-un fel, poveştile lui despre strigoi, draci, îngeri, animale fantastice, şi oameni cu puteri supranaturale, mi-au îmbogăţit copilăria. Iar pe soră-sa, Dica, am visat-o de nenumărate ori în copilărie şi adolescenţă. Poate că am şi fost îndrăgostit e ea, dar, cert, îmi stârnea un puternic interes sexual.

Când am venit la Reşiţa, pe strada Rândul II, la început nu aveam ţigani, erau numai români, nemţi şi unguri, dar ne intersectam cu ţiganii din Dealul Crucii, cu cei din zona Muncitoresc şi din zona Lend. Relaţiile nu erau prea cordiale, dimpotrivă, ne ţineam separaţi şi, din când în când, ne băteam. Era un titlu de curaj şi de mare mândrie să baţi un ţigan. Fiindcă ei erau trecuţi la categoria „ceilalţi”, conform maximei sartriene („L'nefer c'est les autres”), că infernul şi dracii sunt reprezentaţi de „ceilalţi”. În cazul respectiv, de cei care nu sunt ca tine. E drept că ţiganii trăiau altfel decât noi, mulţi dintre ei fiind foarte săraci şi murdari.

După revoluţia din decembrie 89, au apărut (ori s-au reinventat) clanurile ţigăneşti şi au apărut şi ţiganii bogaţi, cu averi făcute, în general, în condiţii dubioase. Despre aceştia o să vorbim separat, altă dată. Dar, cei mai mulţi ţigani au rămas tot săraci.

Aşadar, am întâlnit, ieri, la Anina, o comunitate de ţigani săraci ce trăieşte într-un bloc deteriorat. Am intrat printre ei, am vorbit cu ei. La început m-au întâmpinat cu ostilitate, cu priviri piezişe şi, când am scos aparatul de fotografiat au fugit, pur şi simplu, în bloc. Însă, cum n-am plecat şi m-am mai învârtit prin faţa blocului, curiozitatea a fost mai mare decât teama sau ostilitatea şi au revenit în stradă, iertată să-mi fie comparaţia, ca o haită flămândă de animale sălbatice. Erau curioşi să afle cam ce pot să le ofer. Le-am spus că Primăria vrea să le repare blocul şi să îi dea la şcoală, să înveţe meserii. Au fost foarte dezamăgiţi, voiau ceva mai urgent şi mai concret. Întrebările de bază se învârteau în jurul următoarelor variante: Ce ne dă? Cât ne dă? Când ne dă?

Clar, vor fi probleme uriaşe cu integrarea ţiganilor. Proiectul finanţat de UE, având ca beneficiar Asociaţia de Binefacere Pro Vitam, cu parteneri Primăria, şcoala din Anina şi câteva ONG-ri, este un proiect mare, foarte interesant şi logic alcătuit, având ca obiectiv integrarea populaţiei marginalizate din Anina. Îi felicit pe Marinela Rotaru, de la Pro Vitam, şi pe primarul Gheorghe Românu, că au reuşit să alcătuiască acest proiect complex şi să obţină banii. Bani pentru ţiganii noştri, săraci, murdari, vicleni, needucaţi, bolnavi, neajutoraţi. Proiectul se va derula pe o perioadă de trei ani. Dar, rămâne de văzut dacă nu cumva nefastele „tradiţii” sunt mai puternice decât educaţia. Dacă trei ani de şcoală, cursuri, educaţie sanitară, vor putea învinge mentalităţile ţigăneşti osificate în sute de ani. Îmi doresc să reuşească ceva, cât de cât. Le urez succes!