Articol

La Reşiţa a fost bâlci! Nu folosesc termenul în mod peiorativ, aşa cum este folosit în ultimul timp cuvântul „bâlci”, cu sensul de adunătură peticită şi colorată de nimicuri. Totuşi, pe vremuri, bâlciul reprezenta unul dintre momentele faste ale comunităţii, momentul şi locul în care meşteşugarii, ţăranii, brutarii, cofetarii etc. se întâlneau cu cumpărătorii. Tot la bâlci se adunau şi artiştii, mai mult sau mai puţin veritabili, de la femeia cu barbă (prezentată ca un fenomen uluitor!), până la înghiţitorul de săbii, echilibristul pe sârmă, lăutarii şi muzicanţii de diferite feluri şi calibre. Desigur, la înghesuială se adunau şi farsorii, trişorii, hoţii de buzunare, ghicitori în cărţi şi în ghioc, vânzătorii de nimicuri. Multă lume adunată să se distreze, şi mai multă, să facă un ban! Acum, nu mai sunt bâlciuri veritabile, dar bâlciul, ca idee şi fenomen, s-a transmis peste timp şi a rămas înscris în gena românului.

Am participat la astfel de bâlciuri, de mic copil, în satul meu de baştină din pusta timişeană, şi de fiecare dată am fost încântat. Plecam la bâlci cu toată familia, cu părinţii, fratele, verişorii, mătuşa şi bunicii, de multe ori cu alţi prieteni de pe stradă, care se lipeau la grupul nostru. Plecam cu bani număraţi pentru distracţie. Cea mai mare şi emoţionanta aventură era datul în ringhişpilul (aşa-i zicea la tiribomba cu lanţuri), iar cele mai dulci plăceri erau îngheţata şi vata de zahăr pe băţ. De multe ori trebuia să optez, fie pentru îngheţată, fie pentru vata de zahăr. Şi de multe ori alegeam vata de zahăr, care mi se părea un produs de vis! Foarte mare, foarte pufoasă şi foarte dulce, la un preţ aşa de mic! Un miracol, de care mă bucuram minute în şir. Pe vremea aceea, vata de zahăr era la preţul de 50 de bani, un preţ foarte bun, faţă de îngheţată, care costa dublu!

Producătorul de vată de zahăr a apărut şi la Zilele Reşiţei, în Parcul Tricolorului. L-am văzut, nimerise cu taraba lângă standul la care o asociaţie vindea gulaş în scop caritabil. Am schimbat două vorbe cu el. Un ţigan din Călăraşi, venit la Reşiţa, fiindcă aici piaţa merge binişor faţă de alte oraşe din Oltenia. În plus, pe acolo, concurenţa e mare, sunt mai mulţi producători de vată de zahăr. Producătorul era preocupat şi trist. Vânzarea nu mergea grozav. Se tot învârtea pe lângă cazanul cu gulaş şi, la un moment dat, s-a interesat din ce e făcut gulaşul. Între timp, pe lângă cazan s-au adunat nişte cerşetori, oameni amărâţi, în haine ponosite. Nu toţi erau ţigani, contrar unor prejudecăţi. Aflaseră de scopul caritabil, cine ştie prin ce mijloace specifice, şi s-au lipit la câte o porţie pe gratis. Producătorul înghiţea în sec, dar n-a cerut de pomană. Şi, până la urmă, nici n-a cumpărat! Trebuia să vândă patru beţe cu vată, pentru o porţie de gulaş. Scump, prea scump! Mai ales că avea şi un ajutor la tarabă.

Producătorul urma ca de la Reşiţa să plece prin Ardeal, acolo ar fi oraşe bogate, cu oameni înstăriţi care îşi permit să le cumpere copiilor lor oricâtă vată de zahăr doresc!