Articol

Acum  câteva zile am fost întrebat de un amic dacă se poate trăi de pe urma cărţilor pe care le scriu. Poate că ştia dinainte răspunsul sau poate doar dorea să mă pună la încercare. Sigur, i-am răspuns franc, fără ocolişuri: nu.

I-am explicat că în România de astăzi puţini sunt scriitorii care câştigă suficient pentru asigurarea unui trai decent. Cei mai mulţi sunt concentraţi în Bucureşti, acolo unde se dă ora exactă, şi prea puţini în provincie. Că aşa zisa meserie de scriitor nu mai este ce a fost odată. Că nu mai are căutare, poate unde publicul este saturat din toate punctele de vedere, mai ales de numărul foarte mare de autori de cărţi cu veleităţi de scriitori adevăraţi.

Mi-a zâmbit, apoi m-a întrebat de ce continui să scriu dacă lucrurile stau aşa. Respectivul are afacerea lui, contracte cu statul şi este învăţat să câştige bani mulţi, căci altfel dă faliment. De aici şi nedumerirea de a continua să faci un lucru care, din punctul lui de vedere, e doar o pierdere de timp.

Întrebare pertinentă, iar răspunsul meu l-a descumpănit puţin: pentru că cineva trebuie să facă şi lucrul ăsta. Nu toţi sunt făcuţi să fure cu acte în regulă, să jecmănească statul, când ajung pe o funcţie publică, să se ocupe cu tot felul de şmenuri ori să se îmbogăţească de pe urma politicii. Cineva mai trebuie să şi creeze, nu doar să distrugă. Sigur, sună ca dracu, dar acesta este adevărul. Ignoranţa în care ne zbatem de ani şi ani nu poate continua la infinit. Nu citeşti o carte astăzi, nu o citeşti nici mâine, dar într-o zi tot o vei face, fie doar din teama de a nu fi arătat cu degetul: „uită-te şi la prostul ăsta că a ajuns să te conducă, fără să fi citit o carte în viaţa lui”.

Amicul a mai vrut să spună ceva, dar s-a lăsat păgubaş, fără să fi dat impresia că primul lucru pe care urma să-l facă era să deschidă uşa unei librării ticsită cu sute de cărţi, prăfuite şi îngăbenite de vreme.