Articol

Ingineri, maiştri, muncitori şi tehnicieni, „oameni din cea mai înaintată clasă socială” a epocii socialiste, au ajuns de râsul curcilor în anii de după revoluţia din decembrie '89, o dată, din cauza reacţiei prosteşti a societăţii împotriva a ceea ce a fost considerat, forţat, în perioada socialistă, drept clasa conducătoare a societăţii. În al doilea rând, meseriaşii aceştia au căzut în dizgraţie ca urmare a procesului firesc de decădere a marii industrii, obosite, energofage şi neperformante. Combinatele şi marile uzine, minele de cărbune, de metale, carierele de materiale de construcţii au început să scârţâie, şi-au restrâns activitatea ori s-au închis, iar specialiştii şi muncitorii au ajuns pe drumuri.

Am văzut ingineri pe care i-am apreciat în fabrică, maiştri mecanici sau topitori, furnalişti sau electricieni, proiectanţi, şefi de echipă, meseriaşi de înaltă calificare, cum au ajuns să vândă ziare, să facă „bişniţă” ori să deschidă boutique-uri cu de toate, ca să supravieţuiască. Nu mai vorbim de cei care au plecat în lumea largă să-şi vândă ieftin forţa de muncă şi priceperea. Unii dintre aceştia chiar au avut şi funcţii de conducere în unităţile socialiste. Câţiva dintre ei au ajuns capitalişti, cu afaceri modeste ori cu afaceri profitabile. Dar, cu oricare dintre aceştia, când am vorbit, am aflat de la ei poveşti nostalgice, despre şcoala profesională reşiţeană. Ce dascăli, ce maiştri şi tehnicieni pricepuţi i-au învăţat meserie! Ce ateliere dotate cu tehnologie şi ce uniforme gratuite primeau, inclusiv chipie, cămăşi, lenjerie, pantofi şi prosoape! Ce disciplină era la clasă!

Poveştile s-au topit, încet-încet, fiindcă au fost considerate drept „nostalgie toxică”! Lasă, bă, cine dracu' mai are nevoie de aşa ceva! S-a schimbat lumea! Acum, fiecare trebuie să se descurce. Cel mai descurcăreţ trăieşte, prostul moare!, spuneau „descurcăreţii”.

Uite-aşa, că nu-i aşa! Până la urmă, nu orice nostalgie este defectă. Şi iată cum ne-am trezit în pielea goală, fără meseriaşi, fără marfă autohtonă de calitate, fără mărfuri înalt prelucrate, ne-am trezit nevoiţi să ne vindem pădurile şi alte materii prime ca să supravieţuim. Ca să primim marfă la supermarket.

Şi ajungem, acum, la mintea românului de pe urmă, că, totuşi, şcolile de meseriaşi sunt foarte importante pentru o societate. Sunt chiar vitale! Şi începem să ne dăm bine pe lângă copii mai sărăcuţi, mai necăjiţi, mai de la ţară, să vină la oraş, că le plătim şi masă şi cazare, numai să devină meseriaşii care să ne construiască viitorul şi să ne plătească pensiile la bătrâneţe!

Mai văzând pe la unii pe la alţii, Reşiţa a făcut primul pas spre reinventarea şcolilor profesionale. E vorba despre acele şcoli profesionale pe care, după ce le termină, elevul le poate continua cu finalizarea liceului şi mai departe spre facultate. Dacă nu vrea sau nu poate, absolventul are la bază o meserie şi un loc de muncă, fiindcă şcolarizarea lui este finanţată, parţial, şi de agentul economic la care va lucra. Ideea e simplă şi, cred, eficientă! Sper să nu intervină tot felul de „specialişti în educaţie” şi să pună beţe în roate acestei admirabile iniţiative locale.

Nu, domnilor, meseriaşii nu trebuie să conducă lumea! Ei sunt, poate, mult mai mult de atât! Sunt umerii pe care se sprijină lumea!