Articol

Copiii pun adesea întrebări care li se par stupide oamenilor maturi. Ce este Soarele, ce este cerul, ce este vântul, ce este focul, apa, laptele, frişca, dulceaţa, lumina, întunericul, oul, găina, ploaia, curcubeul şi aşa mai departe. Oamenii mari fie zâmbesc superiori şi răspund prin „o să înţelegi când creşti mare”, fie le explică lucrurile prin proprietăţile lor. Dar nu le spun ce este! Aceasta, pe de o parte, pentru că nu ştiu ce este, pe de altă parte, pentru că nu-i interesează.

Am fost fascinat de răspunsul filologului Ada D. Cruceanu la întrebarea mea de ce a ales literatura ca obiect de studiu. În urmă cu vreo cinci ani mi-a spus aşa: „Vocaţia mea primară a fost matematica, mai ales geometria. Mi-a plăcut şi fizica, dar nimeni nu a ştiut să-mi explice ce este focul. Profesorii îmi explicau focul prin manifestările lui, însă nu ce este în sine. Nemulţumită de imposibilitatea ştiinţelor exacte de a explica lumea, m-am îndreptat spre ştiinţele umaniste, istorie şi literatură”.

Ne naştem cu această curiozitate naturală de a cunoaşte lumea, dar, mai mult decât instinctul, societatea ne învaţă, ne dresează să ne concentrăm atenţia şi preocupările spre lucruri utile. Adică spre acele lucruri care ne asigură o vieţuire cât mai lungă şi confortabilă. În paranteză fie spus, am constatat cu toţii că această luptă este adesea incorectă, cu încălcarea regulilor stabilite de societate. Din păcate, sunt mulţi oameni de nimic care acţionează cu viclenie pentru a-şi atrage (cum scrie în rechizitorii) foloase necuvenite. Mai sunt, însă, oameni care îşi păstrează starea de curiozitate originară, starea de copilărie. Aceştia sunt oamenii de ştiinţă. Cei care scormonesc cosmosul şi microcosmosul, ca să înţeleagă ce este spaţiul, timpul, materia, viaţa. Mai sunt şi băgători de seamă, ca mine, şi ca mulţi alţii, care nu fac cercetare, doar sunt atenţi, din când în când, la ce au descoperit oamenii de ştiinţă. Iaca, deunăzi, am aflat şi eu că, cercetând microcosmosul, oamenii de ştiinţă (unii) au ajuns la concluzia că particulele subatomice apar şi dispar „din nimic”, iar coborând mai adânc în micimea acestor particule nu descoperim „decât” vibraţii de energie. Aşadar, lumea pe care o percepem noi oamenii ca pe un univers cu materie şi gol de materie este, de fapt, un conglomerat de vibraţii de energie. Felul în care se mişcă şi vibrează aceste „corzi de energie” determină proprietăţile a ceea ce numim particule, iar felul în care se mişcă aceste particule determină proprietăţile materiei şi spaţiului.

Elegantă explicaţie, după părerea mea. Oricum, eram contrariat de ideea că avansând spre microcosmos dăm peste particule tot mai mici. Nu mi se părea logic să ajungem la particule infinit de mici! Iată că fizicienii, măcar în acest domeniu, au găsit un răspuns logic şi elegant. Cele mai mici particule sunt vibraţii de energie, prin urmare lumea este alcătuită din vibraţii energetice. Adică, în baza „bunului simţ” comun, lumea e din nimic! E un răspuns bun, solid, pe care mă bazez.

Ada D. Cruceanu, cred că teoria acesta explică mulţumitor şi ce este focul. Vibraţii de energie. Adică, nimic!