Articol

Postarea de pe feisbuc a clujeanului care n-ar fi fost servit cu mici (mititei), într-un magazin din Harghita, a creat o isterie antimaghiară furtunoasă, ceea ce arată cât de uşor pot fi învrăjbiţi oamenii, scormonind cu baţul şovinismului prin memoria şi mentalităţile naţionaliste, dar mai arată şi faptul că problema conflictului istoric româno-maghiar există, mai mult sau mai puţin îngropat în subconştientul colectiv. Evident, filmuleţul a fost trunchiat intenţionat, ca să arate cum un român nu este servit pentru că nu vorbeşte ungureşte. Pentru a confirma legendara poveste cu românul care poate muri de foame în Harghita sau Covasna, pentru că vânzătoarea unguroaică nu îi dă pâine, dacă nu i se adresează în ungureşte. Dezvăluirile ulterioare arată că, de fapt, clujeanul venise înainte de începerea programului şi casa de marcat nu era activă, aşa că, încă nu avea cum să-i încaseze banii. Dar, clujeanul a tăiat secvenţele respective, ca să lase doar momentele în care vânzătoarea îi vorbeşte exclusiv ungureşte şi, apoi, îi dă banii înapoi, deci, nu-l serveşte. E clar că nu din cauza limbii nu l-a servit, ci din cauză că era în afara programului. Pentru faptul că vânzătoarea a vorbit numai în ungureşte cu clientul, OPC (Organizaţia pentru Protecţia Consumatorului) a amendat magazinul cu 10.000 de lei.

Rămâne, deci, faptul că unguroaica din Harghita a vorbit numai ungureşte cu clientul, ceea ce, indiferent de celelalte explicaţii, afectează sensibilităţile românilor… mai sensibili. Şi, de aici, au început să curgă invectivele, înjurăturile şi ameninţările, mai ceva ca pe stadion. Poate că nu exagerez când spun că a fost răscolit un cuib de viespi, din care s-a revărsat un val de ură. Înfrângerile Simonei Halep din turneele de Grand Slam au fost uitate, frustrările faţă de jocul slab al echipei naţionale de fotbal au trecut în planul şapteşpe, problemele privind modificările legii justiţiei au fost uitate, problema pensiilor private nu mai există, iar faptul că premierul Mihai Tudose n-are card şi îşi ţine banii sub saltea, au devenit glumiţe distractive şi nevinovate. Deci, obiectivele clujeanului patriot au fost atinse: filmuleţul a devenit viral, iar patriotismul românilor a fost gonflat până la dimensiuni stelare. Nu pe motive de sport, nu pe economie sau politică, ci pe motiv de vânzătoare unguroaică, asupra căreia se îndreaptă ura românilor. Zic, aşa, în general, pentru că există şi români care au luat şi această întâmplare în glumă. Aceasta pentru că aşa sunt ei, mai glumeţi, sau pentru că au inteligenţa de a înţelege că detensionarea situaţiei cu o glumă bună este oricând preferabilă învrăjbirii.

Toată această tevatură îmi răscoleşte nişte amintiri, legate de alte vremuri, dar legate şi de un Banat care a existat. Nu ştiu dacă mai există pe undeva. E vorba depre un Banat în care şi românii şi ungurii au fost altfel. Un Banat în care românii, ungurii, nemţii, sârbii, erau… bănăţeni.

Când am venit la Reşiţa, copil fiind, am locuit pe strada Rândul II, din spatele furnalelor. Într-adevăr, veneam dintr-un sat preponderent german, din câmpia timişeană, un sat cu mulţi nemţi, cu ceva mai puţin români şi unguri, în care se vorbeau pe stradă, la lucru, la magazin, toate cele trei limbi, cam în ordine acesta: germană, română şi maghiară. Sincer, nu mică mi-a fost surpriza, dar şi încântarea, să decopăr că strada Rândul II era o lume alcătuită din acelaşi amestec, iar limbile vorbite, pe care le înţelegeau şi exersau toţi, adulţi şi copii, erau româna, germana şi maghiara. Noi, copiii, ne jucam mereu împreună, constituiam armate mixte, în care erau toate naţionalităţile, şi purtam „războaie” cu alte străzi, cu alte colonii. Niciodată războaie etnice! Acum, ca să fiu corect, îmi amintesc şi un fel de naţionalism, luat în băşcălie. Cea mai evidentă formă de naţionalism copilăresc de care îmi amintesc, era cuprinsă într-o serie de strigături, care ne amuzau pe toţi: „Ungur-pungur, ţapa-n cur! / Neamţ-cotofleanţ, / Dă cu curu-n şanţ! / Şanţu-i plin de urzici, / Curu' neamţului îi plin de beşici! / Românu' sare împrejur / Şi-l pupă pe neamţ în cur!”. Bine echilibrat, aşa-i?! Desigur, câte unul supărat spunea numai partea de strigătură care-i convenea, dar cel apostrofat avea la îndemână completarea.

De aceea îmi aduc aminte cu nostalgie de Rândul II, care, dacă mă gândesc acum, era un fel de parte a unui fost Imperiu la care visa împărăteasa Sisi. În care naţiunile să trăiască în armonie. Dar e posibil ca aşa ceva să nu fi fost decât un vis. Şi de aceea numele împărătesei Sisi să fi devenit, în Banat, sinonim cu nebunia.