Articol

Este surprinzătoare când o vezi îmbrăcată în ie şi în haine cu imprimeuri reprezentând motive populare luate din străbuna vatră a satului românesc. Îţi vibrează sufletul de atâtea sentimente patriotice care te cuprind dintr-o dată. Parcă ar fi copia celebrului personaj din tabloul „România revoluţionară” pictat de Rosehntal, ce ne aduce aminte mereu de Revoluţia de la 1848.  Îţi captează atenţia prin discursul tulburător şi unic (unii îi spun „marcă înregistrată”), despre lupta dintre bine şi rău în politica şi societatea românească. Vorbeşte simplu, pe înţelesul tuturor, chiar dacă uneori nici ea nu prea înţelege ce citeşte de pe tabletă în şedinţele de guvern. Stârneşte zâmbete de cum deschide gura şi te face să râzi vârtos oricâte supărări ai avea. Într-un cuvânt, este fascinantă. Este Viorica Dăncilă premierul pe care dacă nu l-am fi avut, trebuia inventat.

Inventat şi urmărit cu sufletul la gură, la fel ca personajele din „Las Fierbinţi”. Să ştiţi că nu ar fi tocmai o idee rea ca realizatorii să includă în scenariul serialului şi un rol de prim-ministru femeie. Pentru mai multă culoare şi umor. Nu de alta, dar parcă prea mult şi-a luat-o în cap Vasile ăsta, primarul care le ştie pe toate. La fel şi Aspirina, care se crede şmechera satului ori Dalida, secretara căreia îi primarul îi ciuguleşte din palmă. Să nu mai vorbim de Gianina care le şi întrece. Viorica Dăncilă ar fi omul potrivit la locul potrivit. I-ar pune la punct una-două pe toţi. Imaginaţi-vă ce discuţii filosofice ar fi între ea şi Celentano la cârciuma lui Bobiţă, cu Ardiles pe post de consilier financiar şi cu Firicel responsabil pe probleme de muncă şi protecţie socială. Ar aduna toată suflarea satului şi ar ţine discursul ăla cu „adversarii PSD au pus la bătaie un discurs alarmist pentru a contesta acest program care vă spun foarte sincer nu a făcut bine României”, cu care a debutat triumfal la Gala Umorului Politic Involuntar. Ori, ar ţine cu ei ore de dicţie şi i-ar pune să rostească cuvântul „imunoglobulină” până li se urăşte. Şi, cine ştie, nu ar fi exclus ca  în perspectiva lui Euro „Douăzeci-douăzeci” Viorica noastră să le tragă las-fierbinţenilor un teren de fotbal de stă mâţu-n coadă.

De aceea zic, Doamne, ce noroc a dat peste noi să fim contemporani cu  Viorica de Teleorman. Viorica de la capătul satului, cum ar veni, cu casa la drum, unde  Raţă îşi parchează taximetrul, iar Brânzoi paşte oile şi măgarul pe marginea şanţului. Mai frumos de atât, ce să ne fi dat Dumnezeu?