Articol

Dacă arunci o privire rotundă asupra lumii, de-a lungul istoriei, până în prezent, nu poţi să nu observi că o parte importantă a visurilor omenirii s-a împlinit. Parcă omenirea şi-a construit lumea aşa cum a visat. Sau lumea se formează după cum visează omul. Dacă ar fi să credem că există zei, făuritori de lumi şi supraveghetori ai evoluţiei omenirii, am putea spune că, de fapt, nu zeii au stabilit direcţia, ci oamenii au dorit şi zeii au împlinit! Desigur, tot prin oameni.

Să ne referim la câteva din marile visuri ale omenirii, aşa cum rezultă din mituri, unele transferate în religii, altele în basme. Oamenii au dorit să fie viteji, să îşi învingă duşmanii, să moară eroic. Mitul eroului viteaz trăieşte în sufletul colectiv al tuturor popoarelor, iar vitejia acestuia nu se poate împlini în timpuri de pace. Şi zeii le-au dat oamenilor războaie cât cuprinde, unde să îşi poată dovedi curajul, vitejia, unde să moară eroic. Oamenii au visat să alerge mai repede ca vântul, mai iute ca gândul, şi au primit cai, apoi, automobile, maşini de curse, trenuri japoneze de mare viteză. Oamenii au visat să zboare! Au primit aripi, mai întâi de carton, apoi, din aliaje de aluminiu. Au dorit să atingă Soarele şi zeii le-au dat rachete şi sonde spaţiale. Oamenii au visat să poată vedea, aievea, prin zid, să poată vedea dincolo de munţi, peste mări şi ţări, locuri îndepărtate. Şi zeii le-au dat oamenilor televizorul şi internetul.

Toate miturile acestea, ale cavalerului viteaz, ale omului cu aripi, ale omului clarvăzător, care ştie tot ce se întâmplă, atât la Reşiţa, cât şi la Bucureşti, la Paris, Londra şi New York, se regăsesc în marile mituri ale omenirii, apărute în urmă cu mii de ani! Şi s-au împlinit, de parcă oamenii au urmat desenul, instrucţiunile, din acele mituri. Ori, dacă omul este prea mic şi bicisnic, înseamnă că omul s-a rugat şi zeul i-a dat! Conform zicalei: ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să se împlinească!

Care este, însă, cel mai mare vis al omenirii?! Visul cel mai de preţ! Vis pentru împlinirea căruia omul s-a rugat la zei, s-a mai şi ciomăgit cu zeii, din cauză că, se zice, zeii n-ar prea vrea să-l dea. Este visul nemuririi!

Dar, lucrurile evoluează şi zeii par să se fi lăsat convinşi să conlucreze cu oamenii pentru a li se împlini visul. Incredibil, nu? Deja există tot felul de implanturi de organe, implanturi de aparate, care înlocuiesc „componentele” defecte ale organismului uman. Există cipuri care îi extind omului memoria şi capacitatea de a raţiona şi înţelege. Omul va deveni o combinaţie bio-tehnologică în care ceea ce nu funcţionează poate fi înlocuit, iar memoria lui se transferă în aparate. Odată cu memoria, se transferă, se stochează, şi conştiinţa de sine, astfel că omul devine nemuritor sau aproape nemuritor. Se lucrează intens la aceasta. Evident, în prima fază, de acest tratament vor beneficia numai „cei aleşi”, însă, ca şi la telefoanele mobile, se va ajunge ca aproape oricine să aibă acces la nemurire. Nu vobim aici de accidente, care vor contiua să omoare oamenii. Cu acceptul sau cu contribuţia zeilor, nu ştim.

Acuma, nu ştim dacă zeii au vreun amestec în toată treaba aceasta cu împlinirea miturilor, însă, dacă ei (zeii) sunt prezenţi în mituri, mituri care se dovedesc, iată, adevărate, le-am dat şi lor credit. Şi tot în mituri ni se dezvăluie viitorul. Să luăm, spre exemplu, uluitorul basm românesc, „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, care tratează visul nemuririi. Aflăm de acolo că omul va avea acces la nemurire, însă, când o va atinge, o va refuza. În basm, refuzul nemuririi se petrece din cauză că nemuritorul era singur. Toţi ai lui, iubita, prietenii, părinţii, s-au pierdut undeva în negura timpului, au îmbătrânit şi au murit, iar viaţa nemuritorului nu mai avea sens. Dar, chiar dacă toţi ar primi nemurirea, tot nu pare de acceptat. Pentru că apare oboseala, repetiţia nesfârşită a lucrurilor, apare desfăşurarea nefirească a evenimentelor, într-o lume în care nepoţii, strănepoţii, copiii, părinţii, bunicii, străbunicii, vor trăi de-a valma, fără vârstă, o lume în care nu mai există bucuria reînnoirii vieţii, a creşterii şi împlinirii noilor generaţii. Tristeţea pierderilor, bucuria împlinirilor nu va avea sens. Nici măcar iubirea nu mai are sens în acea lume de nemuritori, pentru că poţi iubi numai ceea ce te temi că vei pierde! În această situaţie, încep să îi înţeleg pe zei, că de ce sunt geloşi pe muritori, că de ce unii dintre ei au renunţat la nemurire, pentru „o oră de iubire şi să mor!” Nemurirea este obositoare, e o povară, e „neomenească”! Fiindcă numai în cuprinsul unei vieţi limitate, lucrurile, trăirile sentimentele sunt preţioase. Fiindcă sunt unice şi irepetabile. Presupun că, după ce omenirea va atinge nemurirea, va renunţa la ea.