Articol

„Tot ce am trăit în zadar s-a făcut zid, / tot ce-am înţeles s-a făcut fereastră”, scria Nichita Stănescu la începutul poemului „Testament”, iar prietena mea Manuela, aşa inspirată cum o ştiu din vremuri imemoriale, de când s-a inventat feisbucul şi, poate, mai dinanite(!), a alăturat celor două versuri nichitastănesciene o imagine cu un zid ca de cetate, traforat de ferestre, tot ca de cetate. Adică, zidul e din pietre masive şi neregulate, porivite cu grijă unele peste altele până la cer, iar ferestrele sunt nişte dreptunghiuri de aer prin care ne privesc surâzători Manuela şi iubitul ei. Frumos şi sugestiv!

M-au impresionat şi contrariat versurile lui Nichita. Am admirat metafora suprinzătoare, în care zădărnicia se transformă în ziduri, iar înţelegerea în ferestre. Cum ar veni, zădărnicia se transformă în obstacol şi întuneric, iar înţelegerea se transformă în trecere şi lumină. Aşadar, Nichita, metaforizând, prezintă ideea de zid ca pe un ceva negativ. Zic că am înţeles versurile şi am admirat frumuseţea şi limpezimea construcţiei, dar, am fost contrariat deoarece, pentru mine, zidul/zidurile au avut, dintotdeauna, o conotaţie pozitivă. Încă din copilărie, când casa era adăpostul încălzit de iubirea părinţilor şi bunicilor, zidurile albe, văruite, îmi erau dragi şi prietenoase. Era o mare plăcere să ating cu palma sau, chiar, cu faţa, suprafaţa protectoare, lină şi curgătoare ca laptele împietrit. Am întâlnit, mai apoi, şi ziduri din cărămidă crudă, netencuită, prin care îşi iţeau mustăţile simpatice firele de paie, şi ziduri roşii din cărămidă arsă, şi ziduri din piatră brută. Toate mi-au fost dragi şi mi-au încălzit sufletul, chiar şi zidurile şcolii, chiar şi zidurile fabricilor, fabrici care, pe vremuri, aveau hale ca nişte castele! Aceasta, probabil, pentru că am avut parte de o educaţie convenţională. În baza ideii că tot ceea ce se constuieşte este de apreciat, de admirat. Iar zidarul era un fel de semizeu, iar cărămida şi piatra erau materia din care semizeul făcea minuni până la cer! Nici măcar închisorile nu-mi stârneau vreo repulsie, fiindcă, în baza aceleiaşi educaţii convenţionale, ştiam că acolo sunt închişi oamenii răi!

Pentru prima oară în viaţă m-a deprimat ideea de zid când am învăţat la şcoală balada Meşterului Manole, meşterul care şi-a zidit-o pe Ana în zid, ca să fie zidul rezistent! Dar, şi în acea baladă, zidul era ceva bun, ceva măreţ, care merita chiar sacrificiul uman ca să fie făcut! Totuşi, eu nu eram de acord cu acel sacrificiu şi, din acel moment, am început să privesc zidurile cu suspiciune. Adică, am început să înţeleg că nu toate zidurile sunt la fel. Că există ziduri care ascund taine cumplite! Că, uneori, în ziduri sau după ziduri există oameni care, poate, nu şi-ar dori să fie acolo. Am aflat de Marele Zid Chinezesc, am aflat de Zidul Berlinului. Am aflat de că, de fapt, comunismul construia un zid care ne izola de restul lumii şi mulţi oameni doreau să evadeze dincolo de ziduri. Atunci, am început şi eu să apreciez mai mult ferestrele şi uşile.

Dar, vezi bine, nu se poate fereastră fără zid! Probabil că acesta este secretul devenirii; să găseşti echilibrul între zid, uşi şi ferestre. Noi, ca indivizi, ca să fim întregi, trebuie să găsim acest echilibru. Şi România, ca să fie întreagă, trebuie să găsească echilibrul între ziduri, uşi şi ferestre. Totuşi, are dreptate Nichita! Pentru a înţelege, avem nevoie de multe, multe, ferestre!