Articol

În urmă cu mulţi, mulţi, ani, am coborât din tren în Gara Reşiţa Sud, cu mama de mână, cu fratele meu mai mare în preajmă şi sub protecţia tatălui nostru, care era deja laminator vechi în fabrică şi stăpânea oraşul ca pe propriul lui buzunar. El făcuse până atunci naveta la Reşiţa, dar, împreună cu mama s-au hotărât să ne mutăm cu toţii la oraş, să nu mai piardă tata aproape 8 ore pe zi, pe tren, de la Jamu Mare la Reşiţa, şi înapoi. Mama ar fi preferat Timişoara, însă, tata i-a explicat că Reşiţa e mult mai atractivă. Spre Reşiţa vin oameni din toată ţara, şi vin şi tot vin, şi nu mai pleacă, pentru că sunt fabrici mari, salarii mari şi case mai ieftine ca la Timişoara. Atunci, preşcolar fiind, probabil că nu eram conştient de aceste frământări ale părinţilor, însă, discuţiile privind decizia de a ne muta la Reşiţa s-au reluat, ulterior, de mai multe ori, aşa că mi-au rămas întipărite în memorie, de parcă le ştiam şi în acea vreme, când eram un mucos emoţionat de prima întâlnire cu oraşul. Emoţia era sporită şi de ceea ce ne povestise tata, că la Reşiţa sunt focuri până la cer, care luminează oraşul noaptea de zici că-i ziua.

Am coborât în Gara de Sud şi am fost neplăcut surprins să văd case scunde, cu acoperişuri cenuşii, încărcate de praf, şi străzi care nu se deosebeau de cele din satul natal, decât prin faptul că erau pavate cu piatră cubică, erau mai înguste, mai lipsite de pomi şi mai murdare. Şi i-am întrebat, dezamăgit, pe părinţii mei: „Asta e Reşiţa?!” Ei au râs şi mi-au spus să mai am răbdare, că Reşiţa adevărată e puţin mai departe. Şi am mers mai departe, dar, nimic interesant nu apărea. Case, case, case... Până când, am ajuns la Universalul Vechi, care pe atunci nu era vechi, era, pur şi simplu, Magazinul Universal. Şi, trecând pe lângă Magazinul Universal, pe strada unde se află astăzi Oficiul de Cadastru şi Forţele de muncă, am observat o grămadă de jucării într-una din vitrinele magazinului. Şi am exclamat, arătând înspre vitrina cu jucării: „Uite, Reşiţaaaa!” A fost distracţie mare în familie, toţi au râs cu hohote. Şi întâlnirea mea cu vitrina cu jucării şi exclamaţia mea cum că, probabil, aceea era Reşiţa pe care o visam, a fost povestită şi repovestită în familie, ani şi ani.

După ce am trecut de Universal, am ajuns mai apropae de biserica catolică şi de uzine. Începuse să se însereze şi, în faţa noastră, peste orizont, ardea o flacără uriaşă. Ardea gazul de la cocserie. Iar, undeva, mai spre dreapta (mai spre răsărit, cum ar veni), pufneau fum pe nări nişte animale uriaşe din fier, cele două furnale. Ei, asta era ceva cu adevărat impresionant! Dar, părinţii mei n-au mai insistat să ne minunăm de uriaşii care suflau foc şi fum spre cer. Au continuat să se amuze pe seama faptului că, pentru mine, magazinul cu jucării s-a confundat cu Reşiţa.

N-am mai spus nimănui ce s-a întâmplat, de fapt. O mărturisesc pentru prima oară. În vitrina cu jucării erau mai multe păpuşi. Era plin de păpuşi. Mai erau şi câteva alte jucării de tablă, cred că am văzut o trompetă, dar, nici nu se vedeau bine din cauza păpuşilor. Iar eu, în copilărie nu eram deloc fan păpuşi. Învăţasem că băieţeii se joacă cu maşinuţe şi trenuleţe, pe care ni le confecţionam singuri. Mă mai jucam cu praştia, cu arcuri cu săgeţi, cu pistoale din lemn, cu migea. Aşa că, în realitate, nu am fost deloc impresionat de vitrina cu jucării! Dar, drumul se lungise deja atât de mult, era obositor, şi tata ne tot promitea că o să vedem Reşiţa extraordinară şi adevărată, şi tot aşteptam Reşiţa aceea adevărată, iar noi treceam pe lângă şiruri banale de case, încât, nu am mai avut niciun fel de încredere că se mai poate schimba ceva în peisaj. Atunci, am avut, aşa, o pornire altruistă, să-i fac fericiţi pe părinţii mei. Să le arăt că mă bucur de ceva din lumea nouă în care m-au adus. De aceea am exclamat, „Uite, Reşiţaaaa!”, când am văzut vitrina. Ca să-i fac pe ei fericiţi!