Articol

Astăzi, de Ziua Franţei, sunt invitat la Biblioteca Franceză din Reşiţa să vorbesc despre Constantin Brâncuşi. De ce Constantin Brâncuşi de Ziua Franţei? Pentru că Brâncuşi este un artist de geniu francez, de origine română. Spun francezii. Desigur, noi nu suntem de acord cu asta! Brâncuşi e al nostru şi nu ni-l fură nimeni! Ori, chiar dacă ni l-au furat puţin, ne străduim să-l recuperăm.  

Sculptorul în piatră al zborului, al facerii lumii, al infinitului, este artistul paradoxal pentru care orice român de bună credinţă este în stare să te ia de gât, dacă îl denigrezi pe „Brâncuşi al nostru”. Asta, deşi nu-l înţelege nimeni! Bine, e o exagerare să spui că nu-l înţelege nimeni, dar, ideea este că arta şi înţelesul artei lui Brâncuşi intră în aria de preocupări ale unei elite. Cu toate acestea Brâncuşi, pe lângă faptul că este universal, este şi popular. Mulţi români ştiu că a făcut drumul pe jos până la Paris, că a iubit şi a fost iubit de multe femei celebre şi că donaţia sutelor de lucrări din atelierul său parizian, pe care a vrut Brâncuşi să o facă, a fost refuzată de statul român. Faptul de a iubi feme celebre, oricum, îţi asigură popularitatea, fără să mai sculptezi infinitul ori să mergi pe jos. Aşadar, Brâncuşi e popular, e celebru şi e „al nostru”! Să nu-l înjuri pe Eminescu şi pe Brâncuşi, că te sparg la dinţi!, mi-a spus, odată ca niciodată, un beţivan, patriot, dintr-un birt bucureştean. De cele sfinte nu te atingi! Nu pentru că le-ai pricepe, ci pentru că sunt sfinte!  Iar Brâncuşi a fost, după cum se ştie, jumătate ţăran, jumătate sfânt!

Mai sunt cunoscute şi lucrările din Complexul monumental de la Târgu Jiu, Masa tăcerii, Poarta sărutului şi Coloana infinitului. Desigur, nu numai de către români. Acum doi ani, Javier Astorga, sculptor din Mexic, cu care m-am împrietenit la Simpozionul de sculptură de la Caransebeş, când am mers să vedem complexul de la Târgu jiu, a îmbrăţişat Coloana infinitului şi mi-a spus să-i fac o fotografie pentru că prietenii lui nu vor crede ca a avut fericirea să pună mâna pe Coloana infinitului! Să o pipăie şi să urle, este! Aşa a gândit un mexican! Şi încă unul cu puternice trăsături aztece, strămoşii săi fiind constructori de piramide. Bun, am mai spus-o, Brâncuşi este (şi) universal.

Acum, Brâncuşi a revenit, oarecum, în centrul atenţiei românilor, pentru că statul român vrea să cumpere Cuminţenia pământului şi nu are bani. Preţul cerut de proprietar, 6 milioane de euro. Pentru a cumpăra sculptura, Guvernul a organizat o subscripţie publică. Dar, banii se adună greu. Aproape nimeni nu vrea să doneze. Deh, îl iubim pe Brâncuşi, dar, iubirea nu e pe bani! Avem noi problemele noastre, cu ce ne ajută Cuminţenia pământului?! Aşa e! Nu ne ajută! Şi, la urma urmei, nici nu cred că statul nu are 6 milioane de euro. Are, dar nu vrea să-i dea. Poate că e un fel de exerciţiu, să vedem cum ne putem aduna în jurul unei idei. E un joc de stimulare (sau de verificare?) a coeziunii, a sentimentului naţional. Dacă reuşim să adunăm banii, va fi aceasta o dovadă că suntem uniţi, că ştim să ne apreciem geniile. Dacă nu reuşim, sculptura se va vinde unui milionar, deja s-au anunţat doritori, „Cuminţenia” pleacă din ţară şi ne va părea rău. Vom plânge pe la televiziuni şi prin ziare. Dar, şi părerea de rău stimulează sentimentul de coeziune. Şi rămâne un exemplu pentru urmaşi, cum n-am reuşit noi să fim uniţi, dar, ar putea ei să fie!