Articol

Din circuitul turistic al unui oraș, indiferent de mărimea ori de poziționarea sa geografică, nu ar trebui să lipsească un muzeu al șpăgii. La fel cum se întâmplă în cazul muzeelor de istorie, artă, ori de etnografie și folclor, tot așa să avem posibilitatea să vizităm un muzeu al spăgii. În loc de vârfuri de sulițe, cioburi de ceramică, manuscrise în latină sau slavonă, armuri pentru cavaleri, flinte și baionete să găsim exponate care să ne amintească că suntem într-un loc în care fiecare obiect a făcut istorie în materie de mită, șpagă, mică atenție sau cum s-o numi năravul ăsta românesc. Și să înțelegem de ce unii s-au îmbogățit nesimțit de mult, iar alții au rămas la fel de săraci și naivi.

Într-un astfel de loc am putea găsi, spre exemplu, țigări. Kent, de preferință. Înainte de 1989, Kentul reprezenta valuta forte a șpăgii autohtone. Cu un cartuș de țigări deschideai ușile la doctori ori la funcționarul public. Cu un singur pachet îți făceai intrarea la vânzătoarea de la alimentară ori la șeful de aprozar. Astăzi, Kentul e pe toate drumurile, nu mai impresionează pe nimeni, dar tot la fel de adevărat că nici tutunul de azi nu mai e ce-a fost odată.

Apoi, din muzeul șpăgii nu ar trebui să lipsească cafeaua. Cafeaua boabe, verde și prăjită, măcinată sau nu, NESS și năut, vărsată și ambalată, la 250 sau 500 de grame, sârbească, ungurească sau nemțească. Să nu ne gândim că dacă astăzi se găsește pe toate drumurile, ar fi fără sens să o expunem. Cândva, făcea casă bună cu Kentul. Avea cam aceeași valoare când venea vorba de rezolvarea unei probleme personale. Făceam pe dracu’ în patru și nu ne lăsam până nu găseam pe unul cu cafea și țigări obținute din shop pe sub mână sau aduse de la sârbi. Repet, valută forte, fără de care nu aveai curajul să fii mers la doctor, la funcționarul de la ghișeu, la măcelarul care mai tot timpul vindea doar copite de porci.

Într-un astfel de muzeu, la loc de cinste trebuie așezat whisky. Nu mai contează mărcile sau forma sticlei. Toate, de la A la Z, pentru că toate au făcut istorie în România. O șpagă serioasă și de bun simț din care lipsea whisky era ca și lăutarii fără gurista cu decolteu generos, cu țîțele la vedere. Cu whisky lângă Kent și cafea, problema era ca și rezolvată.

Dincolo de aceste exponate prețioase cândva, din muzeul șpăgii nu ar trebui să lipsească damigenele cu țuică și vin, cofrajele cu ouă, pliculețele cu supco, jamboanele de porc, blugii, tricourile ci imprimeuri cauciucate, mileurile și macrameul, brânzica țărănească, împletiturile de răchită, bibelourile din sticlă de Tomești, prințesele și trăsurile de porțelan trase de cai, din porțelan, săpunurie Amo și Fa, deodorantele marca Farmec, baticurile înflorate aduse din excursiile de la sovietici, cărțile ce se dădeau pe sub mână, precum Cel mai iubit dintre pământeni și Shogun.

Asta e partea nostalgică a șpăgii. Cea nevinovată, care ne arată evoluția în timp, de la o „mică atenție“, la încadrarea ei la faptă penală. Pentru că astăzi, nu te mai poți duce la doctor sau la funcționarul public cu o cafea, un Kent sau o sticlă cu whisky. Ar râde de tine sau, în cel mai bun caz, te-ar privi cu îngăduință. Astăzi, șpaga se exprimă în bani. Mulți, foarte mulți bani. Și ceea ce este ciudat, cu cât cineva are bani mai mulți, dar și funcție mai importantă, cu atât și șpaga e mai prosperă. În cazul actualului viceguvernator al BNR și fost șef al Camerei Deputaților, mita a fost de un milion de euro.

Întrebarea pe care mi-o pun e una de bun simț: dacă pentru ocuparea funcției de guvernator al Deltei Dunării s-au dat atâția bani, la ce câștiguri imediate se aștepta cel angajat? Că vorba ai, nimeni nu face un serviciu ca ăsta de-a moaca și doar de dragul frumuseții acestui colț de rai.