Articol

O întrebare, ce voia să conţină şi răspunsul, care mi-a fost pusă de un reporter din Bucureşti, în urmă cu 22 de ani, mi-a venit în minte, aşa ca o pală de vânt de decembre, şi mi-a adus aminte de „Sindromul Reşiţa” sau „Fenomenul Reşiţa”, aşa cum au fost numite marile manifestaţii muncitoreşti din centrul civic reşiţean, din anul 1994. Atunci, timp de nouă zile, muncitorii din cele două mari uzine, UCM Reşiţa şi CSR, au ieşit în piaţa centrală ca să manifesteze faţă de pericolul închiderii uzinelor, iar la protestele angajaţilor din cele două fabrici au aderat mii de alţi reşiţeni, astfel că în piaţă s-au adunat şi 30.000 de oameni nemulţumiţi. Iar protestele nu păreau să se mai oprească, dimpotrivă, în stradă se adunau tot mai mulţi oameni. Alte uzine, din alte colţuri de ţară, începuseră să-şi exprime solidaritatea cu protestul reşiţenilor şi se vorbea despe declanşarea unei greve generale naţionale, care ar fi putut duce la căderea Guvernului.

Aşadar, în urmă cu exact 22 de ani, în 6 decembrie, la Reşiţa au izbucnit protestele, iniţiate de Sindicatul Liber şi Independent din UCM Reşiţa, la care s-a alăturat şi sindicatul din CSR, al cărui preşedinte eram în acea vreme.

Întrebarea reporterului din Bucureşti, care mi-a venit, azi,  în minte şi mi-a stârnit această rememorare a fost ceva de genul: „Aşa-i că de Moş Nicolae n-aţi avut bani să le cumpăraţi ciocolată copiilor?!” Întreberea livrată cu răspuns cu tot, cu microfonul în gură şi camera de filmat pe mine, m-a blocat. M-a făcut să mă fâstâcesc, pentru că avusesem bani să le iau ciocolată copiilor, chiar şi Coca Cola şi Mirinda şi alte minunate produse cu arome „identic naturale”. Şi toţi colegii mei de muncă avuseseră ce să le pună copiilor în ghetuţe. Reporterul, însă, se aştepta să afle în stradă muncitori rupţi de foame. Altfel, ce rost ar fi avut protestele?! I-am zis că, ba, da, le-am luat copiilor dulciuri. Toţi muncitorii am avut bani să luăm dulciuri de Moş Nicolae, cu atât mai mult au avut şefii de ateliere, de secţii şi directorii. Atunci filmarea a fost oprită şi reporterul s-a deplasat spre alţi protestatari mai interesanţi.

Chiar, mă gândesc şi acum, care a fost adevăratul motiv pentru care am ieşit, atunci, în 1994, în stradă. Într-adevăr, la UCM Reşiţa, din câte îmi aduc aminte, salariile s-au plătit cu mai multe zile întârziere, însă, la CSR (Combinatul Siderurgic Reşiţa) salariile se plăteau la timp şi erau, chiar, mai bune decât ale celorlalte categorii de salariaţi din oraş. Dar, în ciuda sfaturilor conducerii şi ale politicienilor, care ne acuzau că alungăm investitorii, totuşi, am oprit lucrul şi am ieşit. A rămas în funcţiune doar oţelăria (OSM - Oţelăria Siemens Martin, cu 5 cuptoare alimentate cu gaz şi păcură). Am avut atunci, cu toţii, o formă de instinct, care ne avertiza că lucrurile nu merg bine. La CSR, furnalele fuseseră oprite, cocseria nouă nu producea, iar cocseria veche lucra în salturi. Laminoarele furnizau marfă pentru firme din Roman, Iaşi, Bucureşti, Slatina, dar acestea plăteau doar atâţia bani, cât să se plătească salariile. Foarte puţină marfă mai ieşea la vânzare, pe o piaţă care avea nevoie de tot mai puţine profile din oţel. Datoriile pentru furnizorii de materie primă şi energie se acumulau. Tehnologia era învechită, energofagă şi lucram în pierdere. Deşi, datele tehnice nu erau la noi, ne-am dat seama că, în felul acesta, combinatul se va închide de la sine. Şi, atunci, ne-am zis: ori, ori! Trebuie să mai amintesc că unul dintre sindicaliştii care avea o mare influenţă în sindicatul din combinat, era Nicolae Moisă, liderul organizaţiei sindicale de la Centrul de Calcul. El insista să oprim lucrul şi să ieşim. Dar, au fost mai mulţi dintre cei care contau: Oprea, Toader, Apostol, Muhu, Andriţoi, Muţiu. Şi mulţi alţii.

La început, Guvernul Văcăroiu a lăsat protestatarii reşiţeni să fiarbă în suc propriu, sperând ca fierberea să se consume şi să se potolească de la sine. Acest lucru nu s-a întâmplat şi atunci, Văcăroiu a venit personal să negocieze cu sindicatele. Nici eu nu ştiam exact ce ne trebuie. Aşa că, m-am dus la directorul adjunct, Constantin Stănescu şi i-am zis: „Vine Văcăroiu la Reşiţa. Ce să-i cerem?” Iar Stănescu mi-a spus să-i cerem un cuptor electric, că acesta e viitorul siderurgiei la Reşiţa. Minereul e departe, în India şi Brazilia, transportul e scump şi dublează preţul. N-are rost să mai facem oţel din minereu de fier. Fier vechi va fi destul pentru cât ar putea produce Reşiţa. Asta ne-a zis Stănescu, asta am cerut. Cuptor electric. În 14 decembrie am semnat protocolul cu primul-ministru Nicolae Văcăroiu, prin care ne angajam să încetăm protestele, iar Guvernul se angaja să finanţeze investiţia pentru achiziţionarea unui cuptor electric de 100 de tone, la Reşiţa. Aşa că, în 6 decembrie 1994, de Moş Nicolae, nu am ieşit în stradă pentru că nu aveam ciocolată pentru copii. Am ieşit în baza intuiţiei că nu există perspectivă pentru industrie la Reşiţa. Eu cred că acela a fost momentul care a făcut posibilă continuarea activităţii de metalurgie la Reşiţa. Adevărul e că, atunci, noi aşa simţeam, că fabrica e a noastră şi trebuie să facem ceva pentru ea!