Articol

În episodul trecut al jurnalului meu de călătorie rămăsesem în aeroportul londonez Luton, situat, de fapt, în oraşul Luton, la vreo 30 de kilometri de Londra. Am coborât ultimul din avion şi m-am luat după puhoiul de călători, ajungând la punctul de control, la porţile de ieşire din aeroport, unde nişte agenţi în uniformă verifică documentele, la intrarea în Anglia. Acolo drumurile se despart. Sunt vreo zece porţi de intrare pentru cetăţenii Uniunii Europene şi o poartă de intrare pentru cetăţenii din alte ţări decât cele din UE. La porţile pentru cetăţenii europeni treaba merge repede, arăţi paşaportul sau cartea de identitate, agentul se uită pe monitorul unui computer şi treci în câteva secunde. Deşi, în faţa mea erau sute de călători, am trecut în mai puţin de 10 minute. La poarta cealaltă, deşi erau vreo douăzeci de călători în total, niciunul nu trecuse de punctul de control şi se uitau la noi cu jind. Să treci fluierând prin porţi (cum scria poetul Nicolae Sârbu: „Şi veţi trece prin vamă ca fluturii") e, aşa..., plăcut şi relaxant! Cine ştie cât va mai dura acest privilegiu! 

Totuşi, mai sunt şi europeni cu probleme. O familie de ţigani a fost oprită la punctul de control. Cred că erau cetăţeni români, dar vorbeau binişor engleza şi au început să se contrazică cu omul de la computer. Au mai venit doi agenţi şi i-au poftit să şadă într-un spaţiu delimitat cu nişte benzi întinse între stâlpi, prevăzut cu nişte scaune pentru aşteptare. Erau nişte ţigani tineri şi frumoşi. El, oacheş, subţirel, cu mustăcioară (i s-ar fi potrivit şi o pălărie cu boruri largi, dar, poate, o avea în bagaj), ea, zveltă, cu fustă înflorată. Aveau şi un copilaş frumos, de vreo trei-patru ani, care alerga fără inhibiţii în jurul lor. S-au îndreptat spre locul indicat de agenţi, de loc impresionaţi, cu demintate. Mai ales ea, ţiganca mlădioasă, cu spatele drept, păşea ca o regină prin faţa mulţimii.

I-am lăsat pe neeuropeni şi pe europenii cu probleme în aeroport şi am ieşit în parcare, unde eram aşteptat cu o maşină. Am plecat pe autostradă spre oraşul Milton Keynes, locul sejurului meu. Chiar dacă mă aflu pentru a treia oară în Anglia, condusul maşinilor pe partea stângă a şoselei mă confuzează. Mai ales în sensurile giratorii, tot timpul am impresia că se va produce un carambol. Am ajuns cu bine, deşi cu palpitaţii la inimă, căci conducătorul auto a mers cu limita maximă de viteză permisă pe autostradă, cu 80 de mile pe oră, cum ar veni, cu vreo 130 de kilometri la oră. Pe stânga! Iar pe dreapta, în depăşiri, băga 100 de mile pe oră.

Milton Keynes, conform recensământului din 2011, are 230 000 de locuitori, însă, în ultimii ani au mai venit mii, zeci de mii, de est-europeni la lucru. Cea mai mare comunitate de est-europeni este a polonezilor, urmată de cea a românilor. Astfel că, astăzi, Milton Keynes are vreo 250 000 de locuitori.

Cum e de aşteptat, prin oraş poţi vedea toate rasele din lume. Şi familii mixte. Mi se pare sau am văzut mai multe femei albe cu bărbaţi închişi la culoarea pielii, decât bărbaţi albi cu femei închise la culoare. Cred că, totuşi, aşa e! Mie, ca de obicei, mi-au sărit în ochi africanii şi arabii, dar, mai ales, femeile musulmane, care-şi poartă capul înfăşurat în văl şi au haine largi şi lungi. Dar, am văzut şi femei cu văl, cu blugi pe picior şi cu pantofi cu toc. Sau, altele, cu văl musulman, cu fuste strâmte, tocuri cui şi glezne dezgolite. Acestea arată chiar sexy. Şi misterioase. Au început să-şi arate feminitatea de jos, de la glezne.