Articol

Locuitorii unui sat din Mehedinți au ajuns să ude lubenițele cu cana. La ei nu a mai plouat de vreo trei luni și ca să mai salveze ce se mai poate, oamenii au ales această cale. Cu cana. Nu i-a mai ajutat nici slujbele preotului și nici ritualul paparudelor care vine din istoria neamului nostru. Cu găleata de plastic într-o mână și cu cana în cealaltă, au ieșit la câmp să încerce imposibilul. Imagini dintr-un film neorealist, ce amintește de Italia lui Felini și de Eritreea, unde apa este mai de preț decât aurul. Ca să nu vorbesc de sărăcie.

Localnicii din satul despre care este vorba  știu că Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și în traistă. Cândva, ei au avut un sistem de irigații. Udau culturile de porumb și floarea soarelui, dar și grădinile de zarzavat ale colectivului. Până la revoluție. Între noi fie vorba, este impropriu spus revoluție căci, la ei revoluția a trecut aproae neobservată, fiind mai degrabă ocupați cu tăiatul porcului de Crăciun, cu sărbătorile de iarnă. Și după ce s-au săturat de mâncat trandafiri oltenești și mațe, de băut țuică de corcodușe fiartă și îndulcită și zaibăr în loc de apă, oamenii s-au adunat în fața sfatului și au hotărât să rupă cu trecutul. Într-o pornire demențială, cum s-a întâmplat mai peste tot în țară, au dat iama în averea obștii și au început să distrugă totul, la fel cum făcuseră răzeșii lui Ștefan care pârjoleau câmpiile, pentru a nu cădea nimic în mâinile otomanilor ori tătarilor. Numai că, de data asta nu mai  era vorba  nici de turci, și nici de tătari, ci de prostia din capul lor.

 Fiecare a luat ce a apucat din grajdurile, saivanele și magaziile colectivului. Au cărat zi și noapte cu căruța sau cu spatele grinzi de lemn, spalieri de vie, cărămizi și țigle. Până și bordurile și dalele potecilor care duceau la biroul brigadierului ori al președintelui de CAP au fost scoase din pământ și duse acasă.  Au împărțit animalele din sectorul zootehnic, fiecare după legea lui, apoi au făcut la fel cu pămîntul. Pentru trei-patru pogoane cât aveau fiecare, s-au certat, nu și-au mai vorbit, s-au dușmănit, s-au judecat, frații între ei s-au blestemat, s-au bătut cu parii, fără ca cineva să-i oprească. Și cum putea să o facă, cât timp era democrație?

Era să uit, la final, sau poate nu chiar în acel moment al acestei povești adevărate, și-au amintit că pe tarlalele de la marginea satului zăceau zeci de kilometri de țevi folosite cândva la sistemul de irigație. N-au mai stat o clipă pe gânduri și nu au avut odihnă până nu le-au dezgropat, deși pământul era bocnă. Le-au adus în bătătură, ca amintire de la CAP Viață Nouă, sau cum s-o fi numit colectivul respectiv. Și din nou nimeni nu a avut curajul să-i oprească, să nu mai distrugă ceea ce tot ei amenajaseră cu trudă și sacrificii.

Anii au trecut, oamenii s-au săturat de pământ, realizând repede prostia pe care o făcuseră, distrugând și ceea ce fusese bun: irigațiile. Iar acuma, că au ajuns să ude lubenițele cu cana, nici nu știi cum să reacționezi: să le plângi de milă ori să râzi de ei, așa cum o făcea Nea Mărin în celebrele sale scheciuri cu Sucă și Sache a lu’ Zăpăcitu.