Irigații

În Ezeriş, comună aflată nu departe de Reşiţa, pe drumul ce leagă Caraş-Severin de Lugoj şi Timiş, în aceste zile se vorbeşte nu de ruga satului (Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel), ci despre faptul că localnicii nu au apă la robinete.

În perioada interbelică, România era considerată grânarul Europei. Nu comentez faptul că, în mod paradoxal, majoritatea populației din vechiul regat mânca pâine doar duminica și la sărbători, în restul anului, la putere era mămăliga. Sigur, și porumbul este tot o cereală, ca și grâul ori secara, numai că, țăranii săraci ar fi mâncat nu doar mămăligă, ci și o felie de pâine, să nu mai vorbim de una de cozonac.

Vara anului de graţie 2015 stă sub semnul secetei şi al războiului. Nici războiul nu e departe, e la graniţele Turciei, dar seceta e aici şi ne-a cotropit deja. Părinţii şi bunicii îmi spuneau că, din vremuri imemoriale, seceta e cel mai mare duşman natural al omului. Dacă sunt ploi şi inundaţii, tot se fac recolte pe locurile mai înalte, dar dacă e secetă, aceasta pârjoleşte totul.

Locuitorii unui sat din Mehedinți au ajuns să ude lubenițele cu cana. La ei nu a mai plouat de vreo trei luni și ca să mai salveze ce se mai poate, oamenii au ales această cale. Cu cana. Nu i-a mai ajutat nici slujbele preotului și nici ritualul paparudelor care vine din istoria neamului nostru. Cu găleata de plastic într-o mână și cu cana în cealaltă, au ieșit la câmp să încerce imposibilul.