Articol

246 de ani de industrie la Reșița, o Reșiță care nu mai e ce a fost nici în 1989, cînd dădea de lucru la peste 20.000 de salariați, nici măcar în 1771, cînd inaugurarea celor două furnale, Franciscus şi Josephus, a însemnat un succes al colonizării acestui spațiu geografic și istoric al Banatului.

Industruia din Reşiţa şi-a început în mod oficial activitatea cu exact cinci ani şi o zi înaintea proclamării independenţei Statelor Unite ale Americii și a reprezentat un exemplu de gîndire progresistă care a propulsat acest spațiu într-o eră a progresului și civilizației.

Toată lumea vorbește astăzi despre acea perioadă istorică, de aur, care definește fundamental identitatea Reșiței. Socio-istoric vorbind, populația autohtonă a pactizat cu colonialiștii din Vest care, cu toate excesele începutului, ne-au civilizat și ne-au creat niște standarde aflate, și astăzi, mult deasupra altor regiuni istorice românești. Au urmat, cu suișurile și coborîșurile inerente, o serie remarcabilă de premiere industriale despre care astăzi vorbim cu mîndrie și emfază!

Potrivit istoricului Mircea Rusnac, în prima jumătate de an de activitate, adică pînă la sfîrşitul anului 1771, uzinele de fier au înregistrat un cîştig de 4.721 de florini! Potrivit lui Rusnac, la 1 octombrie 1774, revizorul Johann Jakob Ehrler de la Administraţia imperială a Banatului întocmea un raport cuprinzător și vizionar care ar trebui să stea ca model și astăzi în fața autorităților românești. Acesta, „spre binele ţării”, propunea „cumpărarea de către stat a minereurilor în oraşul montanistic cel mai apropiat.” De asemenea, el deplîngea „lipsa unei topitorii costisitoare”, care făcea ca proprietarii exploatărilor de minereu să lucreze în pierdere. Ehrler mai propunea extinderea exploatărilor miniere prin creşterea personalului şi recurgerea la noi colonizări în acest scop. Așadar, Reşiţa a continuat să fie colonizată cu germani, celor 126 de familii instalate la început, în 1771, fiindu-le adăugate în 1776 alte 71 de familii germane catolice, aduse de către Direcţiunea Minieră din Oraviţa, pe cheltuiala statului, din regiunile Stiria, Carintia şi Austria Superioară, numărul coloniștilor ridicîndu-se la 490. Pe lîngă aceste familii, continuau să locuiască în Reşiţa Montană cele aproximativ 30 de familii de olteni, care fuseseră colonizate încă din 1757.

Mircea Rusnac descrie condiția colonistului de ieri și de azi. Muncitorii reşiţeni erau diferenţiaţi în acea perioadă în două categorii: muncitori permanenţi (germani) şi muncitori temporari (români). Cei dintîi au primit în mod gratuit loc de casă şi de asemenea lemnele necesare construirii caselor. Impozitele pe care urmau să le plătească pe casă corespundeau categoriei de impozitare celei mai de jos. Au primit lemne de foc. Copiii lor urmau şcoala de asemenea în mod gratuit, la fel cum primeau şi rechizitele necesare. Alimentele lor erau primite la preţuri avantajoase şi aveau dreptul de a ţine gratuit o vacă şi un viţel la păşunat. Muncitorii permanenţi erau retribuiţi bine şi făceau parte din Lada frăţească. Datoria lor în schimb era să promoveze prin toate mijloacele interesele uzinei şi să îşi trimită copiii să lucreze în fabrică de la vîrsta de 12 ani. Muncitorii temporari nu aveau însă nici un fel de privilegii şi nici nu puteau face parte din Lada frăţească. Erau primiţi ca muncitori orice adulţi care demonstrau că puteau munci. La fel, erau primiţi copiii încă de la vîrsta de 12 ani, dacă dovedeau că urmaseră şcoala şi dacă îşi demonstrau credinţa creştină.

Un model eficient de organizare care a dus Reșița de la statutul de colonie la cel de lăcătuș al industriei românești!

Astăzi, la 246 de ani de la înființare, industria Reșiței a revenit la același stadiu de început. S-a schimbat proprietarul, Coroana Habsburgică a fost înlocuită cu sigla TMK, iar administratorul german cu un ardelean neaoș! Lipsesc, însă, IDEILE unei administrații, care să plaseze, din nou, Reșița, pentru încă 200 de ani, în istorie!