Articol

Moartea subită, într-un accident, a dragei noastre profesoare Sanda Bogdan, fosta mea directoare din şcoala generală, mi-a prilejuit, în urmă cu o săptămână, câteva nostalgice aduceri aminte din vremea în care eram elev. Scriam atunci şi despre palmele pe care le-am încasat de la profesoara mea de limba şi literatura română, Ivanov, o profesoară severă, care folosea relativ des metoda educaţiei contondente, cu palma sau cu indicatorul. Aceasta, în contrapondere cu severitatea calmă a directoarei Sanda Bogdan, care, atunci când am spart un geam ori am prins fetele de fund, m-a certat cu fermitate şi blândeţe, făcându-mă să mă ruşinez de faptele mele reprobabile, neconforme cu statutul meu de elev şi pionier!

Zilele trecute, amicul meu Romulus Ioan, reşiţean prin adopţie, hunedorean la bază, care s-a făcut cunoscut în urbe, mai ales, după ce a publicat volumul cu titlul incitant „Singur printre bănăţeni”, volum în care scoate în evidenţă defecte şi calităţi ale bănăţenilor văzute pri ochiul unui ardelean, m-a abordat pe stradă. Zicea Romulus că a citit editorialul despre sărmana Sanda şi a remarcat rândurile în care am scris despre palmele încasate de la profesoara de limba română. Matei, zise Romulus, nu ştiu cum e la tine, dar să ştii că eu sunt recunoscător pentru palmele încasate în copilărie şi tinereţe. Nu aş fi fost om fără acele palme. Chiar vreau să scriu într-o carte despre acei oameni severi cărora le sunt dator pentru că mi-au dat palme la timpul potrivit, mi-a spus.

Nu vreau să-i fur ideea lui Romulus, scriind istoria palmelor încasate de mine, dar despre palmele „fertile”, care, în câteva situaţii, mi-au deschis minţile, am mai scris şi eu. Chiar despre palmele primite de la profesoara de limba română din şcoala generală, doamna Ivanov, am mai scris cu ani în urmă, tot într-un editorial. De fapt, de la doamna Ivanov, spaima şcolii, am primit toată dragostea pentru limba română! Paradoxal, dar aşa stă situaţia şi, după ani şi ani, când am discutat cu foşti colegi de clasă, toţi îşi exprimau respectul şi recunoştinţa faţă de doamna profesoară care, prin severitatea ei, i-a făcut să înveţe şi i-a făcut să scrie şi să se exprime corect în limba română.

Aşa au fost vremurile în secolul trecut. Bătaia făcea parte din „sistemul de educaţie”. Ne băteau părinţii, ne băteau dascălii, ne bătea… miliţia. Peste fund, peste faţă, peste ceafă. Personal, am încasat palme de la toate aceste categorii. Despre palmele miliţieneşti am mai scris, poate că o să mai reiau subiectul. Sincer să fiu, m-aş fi lipsit de multe din palmele încasate. Dar, cum să spun, parcă eram pregătiţi să le răbdăm. Şi nici n-am mers la psiholog să ne tratăm. Din păcate, educaţia aceea ne-a „pregătit" să dăm şi noi palme, la rândul nostru. Deci, nu fac apologia palmelor educaţionale, doar spun că unele palme le-am încasat cu seninătatea celui care ştie că le merită. Nu le sunt neapărat recunoscător, dar, fără ele, cu siguranţă aş fi fost altul. Vrând, nevrând, fac parte din viaţa mea. Nu sunt traume din copilărie, ci pur şi simplu amintiri. Iar părinţii şi câţiva dascăli care m-au „îmbogăţit” cu nişte palme rămân oameni dragi în memoria mea afectivă. Astăzi, însă, nu mai sunt de acord cu palmele date drept pedeapsă. Astăzi îi admir cu atât mai mult pe acei (puţini) oameni care au ştiut să-mi câştige respectul, admiraţia, uneori chiar şi teama, folosind cuvinte potrivite.