Articol

Am stat, ieri, de vorbă cu o persoană cu care nu am mai vorbit de mult. Poate de un an. Este o persoană cu care am avut, cândva, o relaţie cordială. Atât! O relaţie cordială, aproape prietenească, să nu înţelegeţi nimic mai mult, deşi este femeie şi este chiar decorativă şi atrăgătoare la vârsta ei, care alunecă binişor spre 40 de ani. Pentru că nu am mai vorbit de mult, normal, m-a întrebat „ce mai faci!” Eu, ca un bou, i-am spus că am fost vineri la Băile Herculane. Ce ai făcut acolo? Păi, nu ştii? Au fost liderii PSD la Băile Herculane. Ce lideri?! Dragnea şi Tudose. Care Tudose? Primul-ministru. Zău? Păi, da, au descoperit ei un stat paralel şi ilegitim, care ţi împiedică să guverneze. Aha! Da, ţara e în fierbere, se pregătesc mitinguri. Ce mitinguri?!

Na, observând eu, într-un târziu, cam prea târziu, că subiectul discuţiei este neproductiv, am lăsat-o baltă. Nu contează! Dar, tu ce mai faci, domnişoară? Tot singură? Mi-a explicat că da, e tot singură fiindcă singurătatea o face să se simtă puternică. Trebuie să precizez că persoana are o respectabilă carieră artistică. Şi mi-a expus următoarea teorie:

„Singură sunt puternică. Îmi dau seama că nu răspund de nimeni, că nimeni nu are responsabilitatea mea. De fapt, aşa şi este, suntem responsabili doar faţă de noi. Celelalte responsabilităţi sunt formalităţi, convenţii, baliverne, fiincă nimănui nu-i pasă. Se prefac că le pasă! Am ajuns la o vârstă la care mi-am dat seama că nimic nu contează! Trebuie să recunosc că am avut iluzii, am avut vise. M-am luptat pentru ele. Acum am înţeles că erau iluzii fiindcă am reuşit să-mi îndeplinesc unele vise şi nu m-au făcut mai fericită. Era vorba despre vise imaginate din orgoliu. Să primesc aplauze, să primesc recunoaştere! Un căcat! N-au nicio valoare. Deci, în acest timp, am devenit mai înţeleaptă şi mi-am dat seama că nimic nu contează. Dar, ce mă întristează este că am reuşit să înţeleg că nimic nu contează şi, totuşi, am continuat să lupt pentru hrănirea orgoliilor mele. Am rămas în competiţie ca o proastă! Şi ce mă întristează mai mult, e că nu mă pot opri să mă bucur când mi se hrănesc orgoliile!”

I-am spus că felul acesta de a gândi îi vine din singurătate. Dar, mi-a dat un răspuns mai înţelept decât mă aşteptam:

„Nu! Tristeţea nu-mi vine de acolo! Eu nu gândesc aşa pentru că sunt singură, ci  sunt singură pentru că gândesc aşa!”