Până în decembrie 1989, Reşiţa era, şi nu doar părea, un oraş viu. Vedeai acest lucru dimineaţa când, începând cu ora 6 fără ceva, staţiile de autobuz se umpleau de oţelari, laminatori, strungari, frezori, intelectuali, funcţionari şi elevi şi retrăiai acelaşi sentiment la ora 15, când aceiaşi oameni se întorceau acasă de la slujbe. Autobuzele, celebrele autobuze articulate, circulau cu burduful spart şi cu uşile deschise pentru ca să intre câţi mai mulţi călători, agăţaţi de o bară, de haina unui cunoscut, stând într-un picior pe scara autovehiculului.
Cum în această perioadă a anului nu-l sărbătoream nici pe Sfântul Andrei şi nici nu stăteam acasă de 1 Decembrie, toată atenţia era concentrată pe chestiuni domestice (inimaginabile astăzi), cum ar fi să-ţi faci rost de carne pentru cârnaţi şi caltaboşi, saloane (erau bune şi cele de zahăr), portocale, banane şi de brăduţul de Crăciun. Cozile interminabile, de zi cu zi, erau o dovadă în acest sens. Cele cinci ouă şi jumătate pachet de unt, primite pe cartelă, îi scotea din apartamentele neîncălzite pe locuitorii Cetăţii de Foc. În forfota aceea, când fiecare avea în portofel bani (pentru că nu avea pe ce să-i cheltuiască), oraşul părea supraaglomerat, ticsit, abia respirând.
Cei mai harnici dintre muncitorii Reşiţei creşteau porci la sălaşele de pe dealurile ce înconjoară cimitirele şi îşi afişau mândria de bun gospodar când îi sacrificau între blocuri, sub privirile invidioase ale vecinilor. Atmosfera se înviora la un pahar cu ţuică fiartă sau o melodie sârbească de la casetofonul scos pe fereastră. Pomana porcului era aşteptată cu nerăbdare, pentru că în jurul ei se dezlegau limbile şi se ţeseau poveştile celor veniţi în Reşiţa ca la un El Dorado românesc.
Astăzi, Reşiţa este un oraş mort. Nu doar pentru că autobuzele nu mai circulă cu uşile deschise sau că între blocuri nu se mai taie grăsunii. Şi nici pentru că nu mai vedem cozile de pe vremuri ori că nici bancurile nu mai sunt ce au fost odată. Pur şi simplu, Reşiţa este aşa cum o vedem toţi, pentru că nu mai există logica aceea care să-i scoată pe oameni dimineaţa din case să meargă la serviciu. Cei care sunt în stare de aşa ceva fie că îşi încearcă norocul în Europa, fie că preferă să lenevească, să se înfrupte din câştigurile mamelor şi nevestelor care trudesc la moşi şi babe în Austria. Să te trezeşti cu noaptea în cap pentru salariul minim pe economie pare o glumă de prost gust.
Cât despre investitori, să fim serioşi. Ei vin şi pleacă doar în campaniile electorale. Pe hârtie sau, în cel mai fericit caz, în intenţie. Nu ştiu ce-i sperie de nu rămân în Reşiţa. Poate politicienii care se tot perindă, poate cenuşiul clădirilor sau poate chipurile pământii ale locuitorilor săi. Fără ei, aceşti investitori cu care se fălesc unii din când în când, Reşiţa pare ca un muribund căruia i se pregăteşte dricul pentru ultimul drum. Spre eternitate...
RSS Feed