Articol

Ieri, 13 decembrie, am avut parte de o zi cu sentimente confuze, chiar contradictorii. Am fost încărcat cu emoţie negativă, manifestată printr-un tremur interior, care nu m-a lăsat să mă concentrez. Ori, când am reuşit să mă concentrez, o simţeam ca pe un fel de pălărie uriaşă de umbră rea deasupra capului. Era o emoţie izvorâtă din sentimentul că am pierdut ceva ireparabil, ceva care nici nu ştiam dacă a fost al meu. E chiar interesant să pierzi ceva ce n-a fost al tău şi să te simţi copleşit! Copleşit şi, cumva, otrăvit!

Ca să o spun pe româneşte, sursele stării de nelinişte au fost Regele Mihai I şi crima din metrou. Mai precis. era vorba despre cermonia funerară a regelui, care a început de ieri pe teritoriul României, şi de crima psihopatei din staţia Dristor a metroului bucureştean.

În legătură cu regele am fost copleşit de sentimente confuze, pentru că niciodată n-am fost un admirator al ideii de monarhie, dar, încet-încet, până spre seară, mi s-a insinuat un sentiment de respect pentru Regele Mihai I. Era şi respect şi uşoară vinovăţie pentru că n-am prea fost atent la personalitatea acestui om. Fiindcă, înainte de a fi rege, preşedinte, centru înaintaş, pădurar, IT-ist sau consilier, cea ce transmiţi mai important contemporanilor sau urmaşilor vine din calitatea de om. Iar toate înregistrările filmate cu Regele Mihai I dezvăluie un om puternic, calm, inteligent şi, asta m-a impresionat cel mai tare, lipsit de frustrări. Deşi, frustrarea e principala formă de manifestare a majorităţii oamenilor care pierd un regat sau un telefon mobil. Mai ales dacă apreciază că le-au pierdut pe nedrept. Cei care îl intervievau pe rege se refereau în repetate rânduri la ingratitudinea poporului, a politicienilor, la agresivitatea comuniştilor, la nedreptăţile istoriei, deschizându-i calea spre un discurs revendicativ, poate chiar virulent. Dar, regele răspundea calm, cu exemplificări, despre ce şi cum s-a întâmplat, exprimându-şi părerea fără vehemenţă despre eveniment, cu ce era de acord, cu ce nu. Am putea spune că avea o atitudine regală. Iar, referindu-se la poporul român, a spus, de câteva ori, că este un popor admirabil şi inteligent! Bine, aici, unii ar putea spune că a exagerat, dar, eu nu mă pun contra, fiindcă aici este posibil să intre în discuţie educaţia regală, politeţea regală sau, pur şi simplu, o părere sinceră a unui om care a trăit o istorie şi a apucat să-şi facă o părere despre diferite popoare. Inclusiv, evident, despre poporul român.

Cât despre crima din metrou, care mi-a creat un sentiment de revoltă şi neputinţă, nu vă povestesc, acum, cu vorbele mele. Relatez o scurtă secvenţă dintr-un dialog pe care l-am auzit în autobuz (of, of, iarăşi în autobuz!), între o taxatoare şi o călătoare care au dezbătut cazul pe larg, din centrul civic al Reşiţei, până la capătul cartierului Govândari. De fapt, e finalul dialogului. „Doamnă, Dumnezeu cu o mână ne ia, dar cu alta ne dă. Trebuie să acceptăm şi ce ne dă şi ce ne ia”, a spus călătoarea. „Da, doamnă, acceptăm, că n-avem ce face, numai că pot să spun că nu sunt de acord!”, a răspuns taxatoarea cu tristeţe regală.