Articol

Băgrinii aveau, încă, frunzele de un verde închis, sobru, şi sănătos. Doar câteva frunzuliţe de un galben luminos sclipeau prin coroanele umbroase şi pe pământul, cafeniu, cald şi lin ca o catifea. Pe tăpşan razele soarelui desenau dantele de lumină. Piciorul gol se simţea foarte bine pe acest pământ. Zgâriasem acolo sub băgrini, în capătul străzii dinspre calea ferată, un dreptunghi tăiat în două pe mijloc de o prăjină sprijinită pe doi pari. Era locul în care, în acel sfârşit de august, ne adunam în fiecare după-amiază copiii străzii, în jurul unei mingi roşii de gumă. Era Terenul de Tenis de sub Băgrini. Un loc miraculos, în care ne înfruntam cu înverşunare, ne arătam puterea, viteza, dibăcia de a trimite mingea pe la colţuri, cu piciorul, cu capul, cu pieptul. Şi, invitaţi de pământul prietenos, toţi jucam desculţi. În acele zile deprinsesem o tehnică destul de bună, servem bine din drop, trimiteam mingea cu efect şi loveam puternic şi scurt de sus în jos, deasupra prăjinii ce ţinea loc de fileu. Principalul meu adversar era prietenul Dima, cel cu pielea măslinie, cu dinţii albi şi ochi sclipitori. Era cel mai rapid băiat din colonie, se mişca fulgerător, însă, oarecum, dezordonat, aşa că începusem să-l înving în mod constant. Un alt adversar de temut era fratele mai mare al lui Dima, blândul Moisă, care era înalt şi puternic, dar cam lent şi indolent. Nu îşi dorea victoria, aşa că pierdea cu seninătate. Ceilalţi băieţi de pe stradă erau nişte mucoşi, mult mai mici şi mai nepricepuţi. Nu aveau nici har, nici exeprienţă. Trebuie să recunosc, fratele meu mai mare, care era jucător de fotbal la Reşiţa şi foarte bun la tenis cu piciorul, nu s-a prezentat la turneu. Cred că era pe undeva în cantonament cu echipa de fotbal. Aşa că, în acel turneu de vară, am avut un culora favorabil şi am obţinut titlul de campion al străzii.

Dar, într-o seară, după ce câştigasem o serie impresionantă de partide, sub băgrini a venit Gheorghiţă. Era campionul străzii de peste grădini şi băieţii de pe strada mea, probabil invidioşi, l-au chemat pentru marea finală dintre străzi. Gheorghiţă făcuse deja armata şi locuia la Timişoara, dar mai venea şi el în satul natal la sfârşit de săptămână sau în concediu. Era înalt, slab, însă aţos, cu muşchi întinşi sub piele ca nişte frângii. Mai avea şi părul blond, fluturându-i peste umeri. O figură de mare campion! Şi cu tenişi chinezeşti în picioare! Se juca după regula, două seturi din trei. Câştiga setul cel care făcea primul 21 de puncte, dar cu cel puţin două puncte avans. În jurul terenului s-au adunat o droaie de suporteri, printre care şi Dica, sora lui Dima. Dica îmi plăcea de când nici nu eram la şcoală, doar mă deranja că în mare parte din timp avea muci la nas. Însă, avea nişte ochi mari, rotunzi, cafenii, cuprinzători, şi buze cărnoase şi roşii. Foarte faină era Dica. Între timp mai crescuse, i se vedeau şi ţâţele mici pe sub rochie, iar în acea vară călduroasă, nici n-avea muci la nas.

Am bătut palma cu adversarul şi am început partida. În primul set, am salvat două mingi de set, dar am pierdut..Următorul set l-am câştigat la limită. A fost foarte greu. În setul al treilea, la scorul de 19-17 pentru Gheorghiţă mi s-a făcut sete. O sete mortală, ca-n poveşti. Atunci am zis: „Ah, ce sete mi-e!”, şi un corb mi-a adus în cioc o sticlă cu apă stătută. Nu rece, să nu mă doară gâtul. Sau, poate Dica să-mi fi adus? Nu mai ştiu, căci îmi era foarte sete. Am băut, am câştigat 4 mingi la rând şi setul. A fost un set greu, iar mingea de meci a fost cu schimburi multe, cu atacuri curajoase, care au întâmpinat o dârză apărare. Am învins cu o lovitură adâncă, în lung de linie. Ce bucurie! Ce de urale şi felicitări! Dima, adversarul meu învins de atâtea ori, nu s-a arătat ranchiunos, dimpotrivă, ţopăia de bucurie pentru că strada noastră era cea mai tare. Printre altele, de data aceasta, Reşiţa învinsese Timişoara. Fiindcă eu veneam în vacanţe de la Reşiţa. Şi, se ştie, există o rivalitate sportivă foarte veche între Reşiţa şi Timişoara. Iar timişorenii erau cel mai des învingători.

Felul special în care mă privea Dica, a fost pentru mine premiul cel mare. M-aş fi bucurat să o îmbrăţişez, dar aşa ceva ar fi fost prea mult, atunci, printre atâţia copii. Mi-a ajuns zâmbetul ei de admiraţie.

Gheorghiţă ar fi vrut să mai jucăm o partidă, dar, amurgea, aşa că am amânat meciul revanşă pe altă dată. Gheorghiţă a trebuit să plece la Timişoara şi revanşa nu s-a mai jucat niciodată. Aşa am câştigat cel mai puternic turneu din cariera mea sportivă şi am rămas campionul de sub băgrini din acea vară.

În anii următori, strada a fost spartă de tractoare şi turneul nu s-a mai ţinut. Pe urmă, Dica s-a măritat.