Articol

Moşu a fost unul din cei mai buni prieteni ai mei. Adică, o perioadă, în adolescenţă, ne-am acordat reciproc titlul de „cel mai bun prieten”. La liceu ne-am împărţit premiile, el a luat premiul întâi în anul întâi şi cinci, eu premiul doi, eu am luat premiul întâi în anii doi, trei şi patru, el, premiul doi. O vreme am stat împreună în bancă. Nu aveam multe în comun. Moşu venea de la ţară şi stătea la internat, eu eram orăşean de mic copil. El iubea matematica, fizica şi chimia, eu, limba română, limbile străine, istoria, geografia. Dar, parcă nici n-am făcut georgrafie în liceu, că era liceu industrial. În sfârşit, că am făcut, că n-am făcut, eu o iubeam! Probabil că asta a şi fost, ne completam unul pe celălalt. Pe prietenul meu nu îl chema Moşu, dar îi spuneam aşa pentru că avea un calm şi o înţelepciune de om bătrân. Uneori părea că gândeşte încet, dar, se vedea la urmă că, de fapt, gândea profund şi asta îl făcea să găsească soluţia. În plus, era un băiat corect, conştiincios, nu fura, nu fuma, nu bea, nu strica banii, făcea sport şi nu numai că nu umbla la curve, ci era timid şi respectuos cu fetele.

Moşu a mers pe calea lui, a ştiinţelor exacte, a făcut politehnica şi a ajuns şef de secţie în uzină. A promovat repede şi a ajuns şef de secţie de foarte tânăr. Acum, că e bătrân, e tot şef de secţie. Şi se gândeşte la pensie. Ştiu asta de săptămâna trecută, când m-a strigat pe stradă, pe lângă fântâna arteziană, „Maci, Maci, stai un pic!” În liceu mi se spunea Maci. Era porecla cu care venisem de la ţară şi am purtat-o după mine până în liceu. M-am oprit.

Moşu voia să îmi prezinte o situaţie şi să-mi pună o întrebare. Situaţia ca situaţia, dar, întrebarea m-a pus pe gânduri. Situaţia: s-a îmbolnăvit de rinichi. În mod normal, anul acesta, în primăvară, ar trebui să iasă la pensie. Dar, anul trecut, suferind fiind, s-a dus la comisie cu documetele medicale, să îl scoată la pensie de boală. Însă, comisia nu a cântărit pacientul, nici boala, ci o chestiune statistică: Moşu nu avea destule zile de concediu medical ca să poată fi scos la pensie de boală. „Doamnă, nu am avut concediu medical pentru că am tras de mine să fiu la muncă. Aşa m-or învăţat părinţii, dascălii, comuniştii, să respect locul de muncă. Să dau totul!”, i-a zis Moşu. Toată viaţa şi-a dedicat-o uzinei, n-a fost în excursii, n-a văzut lumea. Acum, s-a îmbolnăvit. Degeaba! Legea e pe zile de concediu medical, nu pe cât de rău se simte pacientul! Aşa că, Moşu, trebuie să lipsească vreo 90 de zile de la lucru, abia apoi se poate prezenta din nou la comisie, „Să vedem atunci ce putem face!” Supărat, Moşu a zis că îi dă dracu', se mai târăşte până la primăvară, când are dreptul la pensie anticipată.

După prezentarea situaţiei, Moşu m-a întrebat, aşa, ca pe un prieten adevărat, a pus greutate în cuvinte, m-a privit adânc, a rostit cuvintele rar, apăsat, să înţeleg că e, cumva, la o răscruce şi că vrea un răpuns bine cântărit: „Auzi, Maci, nu crezi că noi, în toată viaţa noastră, am fost prea corecţi?! Vreau să spun, proşti de corecţi?!”