Menu

Articol

Reşiţenii, în căutarea fericirii

Ideea aceasta cu „oraşe fericite”, desigur, nu-i aparţine primarului Reşiţei, Nelu Popa, dar primarului i s-a povestit, i-au căzut nişte cărţi în mână, şi, încercând şi el să se dumirească despre ce trebuie să facă un primar în oraşul său, a adoptat-o. Sintagma pare oarecum romantică sau, în lumea cinică în care trăim, uşor naivă, pentru că, în vremurile moderne, fericirea este asociată cu bunăstarea individuală, iar bunăstarea, cu banii. Or, în ideea „oraşelor fericite” se vorbeşte de parcuri, de promenade, de bănci şi flori, de locuri de joacă pentru copii, de un confort colectiv, legat de o infrastructură de calitate, adică şosele bune, energie la îndemână, internet rapid, transport în comun confortabil şi nepoluant etc.

Pentru a crea un oraş fericit e nevoie de un buget mare al oraşului, deci e nevoie de o bogăţie colectivă. Pentru a avea un individ fericit, e nevoie de bogăţie individuală. Şi individul va fi cu atât mai fericit cu cât va fi mai bogat decât cei de lângă el, decât vecinii săi. Bine, nu vorbesc despre filozofi sau poeţi, vorbesc despre proletari, funcţionari şi capitalişti, de cei care dau forma lumii în care trăim.

Evident că lucrurile se leagă. Dacă individul câştigă mulţi bani, fie prin afaceri, fie prin salariu, el plăteşte impozitele din care o parte se duce la bugetul oraşului. Dar dacă avem mulţi indivizi care nu sunt neapărat bogaţi, însă câştigă bani, să zicem la nivel mediu sau chiar la nivel minim, atunci bugetul va fi alimentat şi oraşul poate să acceadă spre statutul de oraş fericit.

Să fiu mai limpede. Se tot vorbeşte despre importante companii străine care ar veni la Reşiţa să înfiinţeze societăţi de producţie ori să reactiveze altele mai vechi. Foarte frumos! Şi neceasar pentru oraş. Dar, e bine de ştiut, astfel de companii automatizate vor avea nevoie de forţă de muncă slab calificată, pentru ca oamenii să lucreze la bandă. Căci aceasta este industria de azi. Pentru proletari ar fi ca şi când, de exemplu, ar fi mai multe fabrici de bicilete în oraş. Toată lumea la biciclete, pentru salariu şi tichete! Salarii, tichete, impozite, buget pentru primărie, iată că treaba ar merge! Ar apărea şi parcurile şi promenadele, cine ştie, poate şi maşinile electrice. Dar reşiţeanul tot nefericit va fi, chiar şi într-un oraş fericit! De ce? Pentru că reşiţeanul are o istorie. O istorie pe care a trăit-o personal ori i-a fost transmisă din familie. Şi în istoria aceea se povesteşte despre o perioadă de secole, în care la Reşiţa erau locuri de muncă nelimitate, erau muncitori înalt calificaţi (pentru tipul de muncă din vremea aceea), erau cele mai mari salarii! Şi era o mândrie locală care îi făcea pe reşiţeni fericiţi. Asta s-a pierdut pentru totdeauna! De acum înainte, fericirea nu mai poate fi decât individuală, chiar şi într-un „oraş fericit”!

Powered by Jasper Roberts - Blog