Articol

Trei condiţii sînt indispensabile pentru ca Uniunea Europeană să acţioneze cu adevărat ca un singur actor pe scena internaţională: moneda unică, armata europeană şi o decizie unică atît în ceea ce priveşte politica internă a Uniunii cît, mai ales, cea externă!

Deocamdată, numai prima condiţie este îndeplinită, şi asta parţial: moneda europeană e şchioapă, nu este utilizată pe întregul teritoriu şi nu este susţinută de o politică fiscală unitară, ba mai mult, unii spun că ar fi pe cale de dispariţie! Europa se comportă ca „un corp foarte mare cu un cap foarte mic” pe care nici măcar o „vacă grasă” nu-l poate revigora! Am citat din fostul premier italian Silvio Berlusconi!

În acest moment, este mai mult decît evident că Uniunea s-a divizat pe trei paliere: palierul superior compus din Franţa şi Germania, membrii zonei Euro şi palierul inferior, compus din ceilalti membri, non-euro, din care face parte şi România. Mulţi dintre cei aflaţi în zona non-euro nici nu mai doresc să audă de moneda unică. România, însă, îşi doreşte asta mult mai repede!

Ţările europene nu au altă opţiune decît cooperarea dacă nu vor să piardă o parte din capacităţile lor de apărare. Intenţia preşedintelui Franţei, Emmanuel Micron – cum îl „alintă” media din Hexagon –, de a crea o forţă comună de intervenţie europeană în caz de urgenţă agită spiritele, întrucît proiectul s-ar derula în afara structurilor UE şi NATO.

Deşi lipsite de forţa militară a Statelor Unite, numeroase sînt vocile europene care critică dependenţa europeană de securitatea comună Euro-Atlantică. Forţa economică a Uniunii Europene nu este dublată de o forţă militară pe măsură, menită, evident, să confere o altă greutate politicii externe comune. De aceea, noţiunea esenţială în cadrul acestei analize este aceea de competiţie. Analizînd situaţia, trebuie scoase în evidenţă cauzele. Dacă ne amintim raţiunile ce au stat la baza constituirii NATO, unul din răspunsuri ar fi: pentru a asigura o pace necesară în vederea prezervării democraţiei în Europa. Alianţa a dat dovadă de o implicare substanţială în Europa în timpul Războiului Rece. Dacă aş fi răutăcios, aş spune că Europa şi-a asumat încă de la naşterea Alianţei poziţia de „asistat” în materie de securitate!

Preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, intenţionează să formeze luna viitoare o coaliţie alcătuită din zece state în scopul de a pregăti forţele armate europene să acţioneze în caz de... urgenţă, precum cea din Orientul Mijlociu, sau, de ce nu, din Ukraina. Iar în acest proiect ar urma să fie implicată şi Marea Britanie, care, în acest fel, şi-ar face simţită prezenţa în Europa chiar şi după ieşirea din blocul comunitar. Potrivit „Politico”, miniştrii apărării din Franţa, Marea Britanie, Germania, Italia, Spania, Olanda, Belgia, Portugalia, Danemarca şi Estonia vor semna în iunie, la Paris, o scrisoare de intenţie, angajîndu-se să dezvolte o cultură strategică comună, să facă schimb de analize şi previziuni privind punctele nevralgice în care este posibil să fie nevoie de intervenţii şi să ia măsuri pentru a-şi putea coordona forţele în cadrul unor operaţiuni viitoare. Macron şi-a prezentat această idee încă din luna septembrie a anului trecut, la Sorbona, cînd a pledat pentru o forţă comună de intervenţie europeană, un buget pentru apărare şi o doctrină pentru acţiune în situaţiile neprevăzute în care Statele Unite şi NATO nu s-ar putea implica.

Politica europeană de securitate şi apărare a luat naştere ca reacţie la slăbiciunea europeană în criza din fosta Yugoslavie. Apoi am vrut să avem o voce egală cu NATO şi nu un instrument care să răspundă provocărilor noastre reale. Atunci ne-am planificat şi instrumentele de astăzi, care par din ce în ce mai puţin relevante pentru tipul de probleme cu care ne confruntăm în prezent. Mai mult, acum sîntem în mijlocul unei crize profunde şi persistente. Iar Franţa vrea să recruteze aliaţi care ar putea ajuta la împărţirea poverii militare mai ales în Africa, unde, în 2012, a intervenit singură în Mali pentru a-i împiedica pe militanţii islamişti să preia controlul asupra acestui stat slăbit. Frustrat din cauza startului nu tocmai ambiţios al Pactului militar european numit Cooperarea Structurată Permanentă (PESCO), lansat anul trecut la insistenţele Germaniei, liderul francez face presiuni pentru a se înainta cu un nucleu de naţiuni care „gîndesc la fel”. Numai că această acţiune se află în afara structurilor internaţionale ale UE şi NATO, fapt ce a stîrnit îngrijorări. În fapt, dacă stăm să analizăm, în ultimii 50 de ani, apetenţa pentru „confruntări militare” ale tot mai prosperelor state europene s-a diminuat constant, iar cheltuielile militare, pe măsură. Aşa se face că diferenţa de capacitate militară dintre SUA şi aliaţii europeni este imensă şi se află în continuă creştere.

Francezii vor să aducă laolaltă ţările europene cu cea mai semnificativă experienţă în materie de intervenţii militare şi misiuni ONU de menţinere a păcii, inclusiv state care, din raţiuni politice, nu sînt implicate în PESCO, cum ar fi Danemarca şi Marea Britanie. Conform unor surse, Franţa ar fi vrut să includă în această iniţiativă şi Polonia, cel mai important jucător militar din Europa Centrală, însă, în contextul cursului naţionalist-autoritar urmat la Varşovia, o astfel de implicare pare puţin probabilă.

Cît priveşte Germania, Berlinul nu este tocmai încîntat de iniţiativă şi, pe cale de consecinţă, nici Klaus Iohannis! Dar chiar şi aşa, Berlinul, mereu reticent în utilizarea forţei şi nu tocmai dornic de a-şi creşte bugetul de apărare, spre disperarea francezilor, va participa la lansarea ei din cel puţin două motive: vrea să evite o ruptură de Franţa, dar şi să fie cu ochii pe Paris şi Londra.

Politica Europeană de Securitate şi Apărare are menirea de a susţine Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), aparţinînd UE. Totuşi, statele membre UE au încă păreri împărţite: pe de o parte, unele consideră că dezvoltarea politicii europene de apărare ar trebui să aibă un caracter generalizat, în timp ce alte state optează pentru limitarea acestei politici la managementul crizelor. Structurile politico-militare necesare – Comisia Politică şi de Securitate (PSC), Comisia Militară a UE (EUMC) şi Comandamentul Militar al UE (EUMS) – au fost dezvoltate utilizîndu-se, în principal, experienţa statelor membre din NATO. Cel mai important aspect este scopul final: capabilitatea UE de a pregăti, într-un interval de maxim 60 de zile, o forţă de 60.000 de militari care să poată fi menţinuţi în stare operativă timp de un an cu tot suportul de comandă şi control necesar, precum şi prin includerea de forţe navale şi aeriene. Obiectivul este în stadiul de „target”!