Articol

Cimitirul turcesc de la Reşiţa nu e turcesc. E, de fapt, un vechi cimitir din Reşiţa veche, un cimitir de creştini, de pe „Dealul Crucii”(!), abandonat de aproape 100 de ani, cimitir din care crucile au fugit şi morţii s-au răzvrătit. Multă vreme a fost linişte acolo şi peste cimitir a crescut o pădure tânără, printre care se iţeau crucile cioplite în piatră. Cruci compacte, de fapt lespezi din piatră, pe care erau scrijelite braţele crucilor, numele morţilor şi anii de viaţă. Unele şanţuri dăltuite erau sub forma unor cruci obişnuite, altele erau cruci duble sau sub formă de Cruce de Malta. Erau nume scrise cu litere chirilice, altele, cu litere latine.

Am fost în acel cimitr, în anii 90, şi am făcut desene după câteva cruci mai interesante (pe atunci, nu aveam aparat de fotografiat), am făcut descrierea locului, am propus o schiţă de proiect pentru valorificarea turistică a zonei (cu tot cu funicular), şi am depus dosarul la Direcţia pentru Cultură. Cimitirul era încă bine populat cu cruci. Am revenit peste câţiva ani la Direcţia pentru Cultură şi am aflat că dosarul s-a pierdut. No, să zicem că nu-i bai, şi aşa era făcut cu entuziasm pionieresc. Treaba e că, după aproape 10 ani de la prima vizită, după anul 2000, am fost din nou în cimitir şi l-am găsit răscolit. Erau gropi peste tot, făcute de căutătorii de comori. Iar lespezile din piatră erau aproape dispărute. Mai erau doar câteva pietre erodate, mai puţin interesante. Şi, în malul de sub cimitir, am văzut câteva oase dintr-un schelet uman. Voia să fugă din cimitir! Am povestit întâmplarea şi unui fost coleg mai vârstnic, din combinatul siderurgic, inginerul Adrian Popescu. Acesta, mi-a spus că în adolescenţa sa, prin anii 50 ai secolului trecut, se declanşase o adevărată obsesie printre tineri, care făcuseră din cimitir un loc de întâlnire. Mulţi dintre acei tineri au încercat, şi ei, să găsească, acolo, uitate comori turceşti! Şi unul dintre norocoşi a găsit un... ceas vechi, aurit, de buzunar!

Istoria Cimitirului turcesc mi-a revenit în memorie, zilele acestea, când un amic mi-a mărturisit că a avut acolo o poveste de iubire! A iubit o fată, în adolscenţă, şi mergeau în pădurea crescută peste cimitir, în după-amiezele însorite de vară. Era linişte, păsărelele ciripeau, fluturii fluturau, pomii foşneau drăgăstos, ei şedeau pe vreun trunchi, se îmbrăţişau, se sărutau, mă rog, ce mai făceau ei pe-acolo. Mormintele dormeau liniştite, cu poveştile de viaţă adâncite în istorie şi pământ. Apoi, iubirea s-a terminat şi fiecare a plecat pe drumul lui. Şi-a reîntâlnit fosta iubire, acum vreo cinci, şase, ani. Fiecare dintre ei ducea în spate o relaţie destrămată. Şi s-au hotărât să revadă, împreună, locul fericit din Cimitirul turcesc. Măcar să mai stea de vorbă, să bea o bere în natură, să-şi amintească. Şi-au luat cutiile de bere şi sandvişurile într-o plăsuţă şi au purces către locul romantic. Când au ajuns acolo, au avut surpriza să vadă că toată pădurea de pe cimitir a murit în picioare. Toţi pomii de deasupra cimitirului s-au uscat, locul arătând de-a dreptul lugubru! Nu-i nimic, şi-au zis, dacă tot am ajuns aici, să ne aşezăm, să povestim un pic. În momentul în care s-au aşezat, a pornit, brusc, un vânt puternic şi rece, izbind crengile uscate unele de altele. Pădurea se văita îngrozitor! Un vuiet, un vaiet, oftaturi, ţipete, scârţâituri pe tonuri joase şi înalte, au izbucnit în pădure. Cerul s-a întunecat dintr-o dată! Şi pădurea urla din toate crengile! Deci, îndrăgostiţii tomnatici au sărit în picioare şi au luat-o la fugă către oraş. „De atunci, nu ne-am mai reîntâlnit! Mi-este foarte clar că am fost alungaţi din fosta pădure fericită!”, mi-a spus amicul, trist şi înfiorat.