Articol

Azi-noapte am revenit în România, din „perfidul Albion”, care îşi pregăteşte bagajele să ne lase cu Europa şi cu problemele noastre cu tot, se regrupează, zice că, să îşi vadă de problemele ei. Care probleme, de când cu brexitul, nu-s puţine. Anglia, parcă, ar vrea să realizeze un simulacru de ieşire din UE, cumva, pe modelul, „hai, să ieşim, dar, nu chiar de tot, să scăpăm de probleme, dar, să păstrăm avantajele, am vrea!” Dar, nu despre asta vreau să vorbesc acum, ci despre ceva mult mai simplu şi mai omenesc.

Autobuzul care m-a adus la aeroport, dintr-un oraş apropiat de Londra, a întârziat aproape o jumătate de oră din cauza unor lucrări la autostradă. În loc să ajung la aeroport la ora 17 trecute fix, am ajuns la 17 şi jumătate trecute fix. Decolarea avionului era programată la 18.35, dar, la ora 18.00 se închideau porţile şi accesul altor călători spre avion nu mai era permis. De la 17.30, până la 18.00, când se închideau porţile, aveam timp, mi-am zis eu, să fac pipi, să mănânc un biscuit, să beau o jumătate de litru de apă, că era teribil de cald. Anul acesta a fost (şi mai este), cea mai fierbinte vară din istoria Angliei. Aşa am şi făcut, după care, relaxat, m-am îndreptat spre sectorul „Plecări” din aeroport, sector care are 28 de porţi de ieşire spre lumea mare. Am trecut de prima poartă, unde tre să arăţi biletul la un scaner, am ajuns la poarta de control a pasagerilor şi a bagajelor. Mi-am aruncat toate alea într-o tavă, care mi-a dus bagajul printr-un tunel cu raze şi am trecut prin poarta care scanează călătorii. No, şi poarta a început să piuie. Că, zice, aş fi avut ceva metalic pă mine. Un nenea în uniformă m-a invitat mai într-o parte să mă descalţ. M-am conformat. Na, şi când să intru în cutia cu raze, că acum, după ce devenisem suspect, trebuia să mă bage într-o cutie, ca un tub, în care trebuia să desfac picioarele şi să ridic mâinile sus, mi-am amintit că mi-am uitat cureaua de la pantaloni pă mine şi detectorul de metale piuia din cauza cataramei. Ok, jos cureaua, lângă pantofi. Între timp, puhoiul de călători care nu piuiau la scaner tot trecea pe lâgă mine, tot înainte, spre alte zări! Cureaua şi pantofii mei au fost băgate în altă tavă şi dirijate spre un alt scaner, să fie verificate. Io, dirijat la tubul cu raze. Ok, picioarele desfăcute, mâinile sus, se închide tubul, radiază, nu mai piuie. Mulţumim frumos, thank you! De pe banda cu bagaje mi-am recuperat rucsacul şi geaca, dar, trebuia să fug şi la banda cealaltă cu pantofii şi cureaua. Fără curea, pantalonii îmi alunecau pe şolduri. Drequ ştie, deşi îs gras, tot îmi pică pantalonii! Na, asta e! Cu geaca într-o mână, cu rucsacul pe un umăr, cu pantalonii susţinuţi cu cealaltă mână, alunecam prin aeroport, în şosete, pe gresia fină.

Dar, tava mea cu pantofii şi cureaua nu mai vine! O caută bine ăştia, să nu fie ceva periculos! În sfârşit, a apărut şi tava mea dragă cu cureaua şi pantofii dragi! Of, hai, pe o bancă să mă încalţ, să mă recurelizez (operaţiunea de a repune cureaua la pantaloni s-ar putea numi aşa, nu?!). Gata încălţat şi curelizat, mi-am îndreptat umerii şi paşii spre porţi. Însă, mai întâi, trebuia să trec prin uriaşe hale cu magazine. Trec şi trec şi merg şi când am ajuns la bifurcaţiile cu porţi, m-am uitat la ceas. Era ora 18 şi două minute. Gata, s-au închis porţile la zborul meu spre Timişoara! M-am uitat pe monitoarele care anunţă plecările, Timişoara niciunde! Monitoarele mai anunţau şi zborurile care aveau porţile închise, dar acolo nu mai era trecut şi numărul porţii. Au, am belit-o! S-au închis porţile pentru mine, mi-am zis, într-un gând total neacademic şi, instantaneu, m-au inundat toate sudorile!

Hai, să insist, totuşi. Am mers spre o bifurcaţie cu coridoare care duc spre porţi de decolare şi am văzut acolo un omuleţ în uniformă. Cineva, chiar îl chestiona în vreo problemă. Hai, la omuleţ! I-am explicat cum devine cazu', că s-au închis porţile, dar, până la zbor mai am o juma' de oră. E ora 18.05, avionul meu pleacă la 18.35. Să îmi spună cum găsesc poarta zborului spre Timişoara. Omuleţul, politicos, îmi zice în engleza lui nordafricană: Din păcate, nu mai puteţi face nimic, domnule! Mergeţi înapoi şi schimbaţi biletul pentru zborul următor! Aha, pentru mâine seară!, să te ia pe tine mama naibilui, gândeam eu tot neacademic, adică, tu, omule în uniformă, în loc să mă ajuţi, mai rău mă înfunzi! Fire-ai tu al dreq de afri…, na, să nu te înjur, totuşi, să nu zică lumea că am o problemă cu unii, cu alţii... Deja mă gândeam să anunţ acasă, în România, să nu mai vină nima după mine la aeroport, să anunţ acasă, în Anglia, că mă întorc… acasă de la aeroport. Readunat într-un om politicos, îl întreb pe omuleţ, ceva birou de informaţii?! No, nu există în zonă. Mergeţi înapoi la ieşirea, din aeroport! Deci, ăsta era, clar, contra mea! Am plecat spre ieşirea din aeroport, slalomând printr-un lan des, foarte des, de lume care tocmai atunci se găsea să umble bezmetică în calea mea. Şi timpul trecea.

Aproape de ieşire, doi bărbaţi la costum, oficiali, eleganţi, secreţi. Măi, ăştia trebuie să mă descurce pe mine, zic. Nu vă supăraţi, uite, aşa şi aşa, am ajuns după închiderea porţilor, dar, decolarea încă nu a avut loc. Io vreau la Timişoara! M-au ascultat oamenii ca nişte profesionişti şi mi-au zis că „No problem, sir”! Oho, ăştia chiar vorbeau frumos cu mine. Hai, să vedem pe monitoare. Şi s-au întors cu mine înspre porţi, până la primul monitor care anunţă plecările. Şi, când colo, pe monitor, apăruse zborul spre Timişoara. La poarta 28. Oamenii în negru mi-au explicat scurt că zborul, desigur, are întârziere mare şi de aia o fost anunţat abia acum. Vezi, băi, fraiere, mi-a venit să-i strig omuleţului în uniformă, aşa se ajută oamenii, nu cum făcuşi matale! Thank You, misterilor, le-am zis băieţilor politicoşi şi am grăbit pasul spre poarta 28, care era, parcă la capătul lumii. Cât am umblat eu de colo-colo, s-a făcut ora 18.40, dar, călătorii spre Timişoara stăteau cuminţi, grupaţi şi transpiraţi, în faţa porţii. Se anunţa o întârziere de încă o jumătate de oră. Uff, bine că am ajuns! Vezi, nu era mai bine să NU intru în vorbă cu omuleţul în uniformă şi să aştept informaţiile de pe monitoare?! Ba, sigur că era mai bine! Vorba miliţianului de pe vremuri, ştiu io ceva engleză, dar, la ce m-a ajutat?! Mai mult m-a încurcat!