Articol

Astăzi e mare sărbătoare creştină, e ziua de naştere a Sfintei Marii, zi despre care îmi aduc aminte cu mare plăcere, fiindcă, în vremea copilăriei mele, era sărbătoarea satului. Era Kircheweih la Jamu Mare, sau, cum îi ziceam noi, Chirvai, pentru că satul era locuit preponderent de nemţi. Acum, nu mai sunt nemţi în sat, poate unul, doi, să fi rămas să-şi trăiască ultimele zile. Prin urmare, Chirvaiul nu se mai sărbătoreşte, a rămas în amintire ca o sărbătoare colorată, veselă, cu pangilici, muzică şi defilări pe străzile satului, cu pomul belşugului ridicat în faţa Căminului Cultural. Apoi, seara, cu balul de la Cămin, unde, noi, băieţii, încercam să agăţăm nemţoaice, pisturiate, îmbujorate, îmbrăcate ca nişte mici prinţese, cu volănaşe, panglicuţe, pantofi de lac şi şosete albe treisfert. Şi nu puteai să te apropii de o astfel de mică minune, înflorită ca o tufă de rozmarin, decât dacă ştiai dansa polka, tango şi vals.

De fapt, la început, când precupările mele şi ale celorlalţi băieţi de vârsta mea erau mai apropiate de praştii, arcuri cu săgeţi şi maşinuţe, Chirvaiul era un chin, deoarece părinţii noştri ne duceau cu forţa la bal. Şi pregătirile erau chinuitoare! Mai întâi, ne luau de la joacă, unde, probabil, făceam capete de strigoi, cu dinţii rânjiţi, din dovleci copţi, furaţi din grădină. Ne băgau la spălat în albia de tablă, umplută cu apă de ploaie, căci apa de ploaie face părul mătăsos, nu ca apa din fântână, care face părul ca sârma! Cu preponderenţă se frecau, cu săpun de rufe, genunchii, coatele şi urechile. Bunica spunea că erau zonele cele mai vulnerabile, expuse murdăririi. Apoi, ne îmbrăcau în pantaloni cu manşetă şi în cămaşă albă. Şosetele, cârpite cu grijă, trebuiau să fie înalte, ca la bărbaţi. Pantofi lustruiţi cu vax. Părul pieptănat cu cărare pe o parte şi stropit din belşug cu apă de colonie. De fapt, cu apă de colonie ne stropeam şi pe gât şi pe piept, să mirosim frumos la bal. Când ajungeam la faza cu apa de colonie, eram deja obosit şi cumplit de emoţionat, fiindcă urma să merg într-un loc în care nu ştiam ce să fac cum să fac, cum să mă comport. Eram, cum se zicea pe la noi, curat, parfumat, îmbrăcat şi ţeapăn ca un neamţ mort! Bun, asta ziceam noi, în colonia satului, în partea unde stăteau românii şi ungurii.

Na, şi părinţii ne luau de mână şi ne duceau la bal. Scaunele spectatorilor erau mai la înălţime, pe două laturi ale sălii transformate în ring de dans. Când ajungeam acolo, orchestra cânta, şi, deja vreo două, trei, perechi mai îndrăzneţe se învârteau în ring, cu feţele luminoase şi tâmplele asudate. Apoi, ringul de dans se umplea şi îl simţeam pe tata cum mă împinge de la spate. Du-te şi ia-o la dans pe Karin, îmi şoptea tăios în ceafă. Eu mă ţineam cât de cât pe loc, până ce tata devenea mai convingător şi îmi făcea vânt. Du-te! Of, Doamne, Iisuse! Ce emoţii, ce chin! Mai ales că, recunosc, Karin era cea mai frumoasă nemţoaică, atât din sat, cât şi din lume! A zis tata să te iau la dans! Karin făcea o reverenţă, zâmbea timid, şi îmi întindea mâna să o conduc în ring. Aşa, şi acolo, ne împiedicam unul de altul, sub ochii plini de admiraţie ai Tatălui. Al taţilor şi mamelor, mătuşilor şi bunicilor, atenţi la tot ce mişca-n sala asta, râul, ramul. Până când, la un moment dat, paşii s-au legat de la sine şi am început să zbor! Polka era un zbor vioi şi tremurat, ca al vrăbiuţelor, primăvara, tangoul era un zbor de lăstuni, cu volte şi întoarceri, iar valsul era Marele Zbor, al cocorilor, când se ridică în stoluri, toamna. Era mişto de tot, când Sfânta Maria era încă tânără, emoţiile erau proaspete şi luam primele lecţii de zbor la Jamu Mare, cu micuţa şi pistruiata Karin.