Articol

Expresia aceasta, „Înainte era mai bine!” am auzit-o, cred, pentru prima oară, de la bunicii mei. Şi nu se referea doar la vreme, ci şi la vremuri. E de aşteptat că eu, copil fiind, nu puteam fi de acord cu această sentinţă, deoarece, trebuie să recunosc, am avut o copilărie fericită. Îmi aduc aminte nu numai de momentele de bucurie din toate anotimpurile, ci şi de bucuria cu care trăiam acele momente chiar atunci. Deci, pentru mine era foarte bine, aveam casă, masă, joacă şi... fericire. Dar, dacă privesc acum în urmă, îi înţeleg pe bunici. Pământul lor era dat la Cooperativa Agricolă de Producţie (CAP). Şi ei vorbeau despre un „înainte” care se referea la perioada interbelică, perioadă în care aveau casa lor, pământul şi animalele lor. Cu alte cuvinte, îşi erau proprii lor stăpâni, iar bunăstarea venea din hărnicia lor şi din îngăduinţa vremii. Plus că „înainte” erau şi ei tineri. „Dacă plouă în luna mai, o să avem mălai!”, era una din maximele lor favorite, care venea din bătrâni. Aşadar, cred că şi din punct de vedere obiectiv, nu numai subiectiv, bunicii aveau dreptate.

Interesant şi pregnant este şi fenomenul petrecut cu părinţii noştri, care, după schimbarea regimului comunist, într-unul capitalist s-au simţit copleşiţi de nostalgia vremurilor în care totul era dictat de la centru de un „măreţ conducător”. Argumentele erau: apartament, loc de muncă şi stabilitate. Să recunoaştem, fenomenul se manifestă şi la unii dintre noi, chiar şi la copiii noştri, care nici nu au prins acele vremuri, ci le-au fost povestite.

Totuşi, m-am amuzat, zilele trecute, când am vorbit cu o femeie în vârstă despre vremurile trecute din Reşiţa piedută. Sintagma „Reşiţa pierdută” îi aparţine omului de ştiinţă şi scriitorului Dan D. Farcaş, reşiţean de origine, care a scris despre oameni, străzi, locuri, din Reşiţa, care nu mai există. şi a scris atât de inspirat!

Aşa, şi doamna respectabilă îmi povestea cum o ducea bunica ei la biserică şi o lega de un pom în curtea bisericii, împreună cu fratele ei, ca să fie cuminţi şi să nu dispară cumva în timpul slujbei. După ce se termina slujba, bunica îi dezlega şi îi ducea acasă. Doamna în vârstă îşi aducea aminte cu nostalgie de „acele vremuri frumoase, în care oamenii erau mai credincioşi şi mai respectuoşi”. Adulţii îşi ştiau munca, îşi ştiau rostul, iar copiii îşi ştiau locul, fiindcă erau puşi la locul lor. Doamna este perfect de acord cu felul în are a fost „tratată” de bunica, pe care o respectă şi acum şi memoria căreia o cinsteşte. Tot aşa, tatăl ei, care avea oi, o lega de un par pe scaunul de muls oile, deoarece, fiind o fetiţă şi fiind uşoară, oile mai nărăvaşe puteau să o tragă jos de pe scaun. Tot nostalgie, tot amintiri frumoase! Aşadar, oricum ar fi fost, tot „înainte era mai bine!”