Am ieşit până în oraş, în zona Triaj, să fac câteva fotografii cu şantierul staţiei de carburanţi care se construieşte în apropiere de Muzeul de Locomotive. E o benzinărie care a făcut subiectul unor dispute politice, precum şi a unor dispute între ong-iştii ecologişti şi administraţia reşiţeană, deci, subiect de articol. N-am vrut să mă apropii prea mult, pentru că ştiu, din proprie experienţă, că orice om cu un aparat foto în mână este privit cu suspiciune. Aşa că am rămas pe trotuar, la relativă distanţă de perimetrul înconjurat cu un gard roşu.
Ţac, ţac, o fotografie, două, trei. De mine s-a apropiat un proletar. Spun „proletar” fără maliţiozitate, fiindcă şi tatăl meu a fost, şi eu am fost proletar, muncitor, sindicalist. Făceam parte, cum spuneau comuniştii, din „clasa conducătoare, cea mai înaintată clasă socială a României Socialiste”. Deci, se vedea pe om că e proletar, după vorbă, după port. La vreo 50 şi ceva de ani, poate, încă activ, uşor ponosit, cu bască pe cap şi nemulţumit. Şi mi-a spus proletarul, cu un fel de ironie şi ură amestecate în glas: „Ce mai fac EI aici?”, „Benzinărie”, i-am răspuns. „Dar, dare-ar ciuma şi dracu şi...”, a urmat o serie de blesteme îndreptate către „EI”. Omul, clar, nu era ecologist, n-avea treabă cu spaţiul verde. M-am întrebat de unde vine această ură faţă de „EI”. De unde vine această adâncă nemulţumire a unei categorii sociale, aflate în disoluţie, faţă de tot ce se construieşte în oraş, fie că e supermarket, hală de confecţii, textile sau automotive, benzinărie. Şi, răspunsul e, cred, simplu. Este vorba de eterna ură a celor care NU au, faţă de cei care au.
Aşadar, nu vorbim, acum, despre principiile, să zicem, „progresiste” versus principiile „ecologiste”. Aceasta e altă poveste. Vorbim de faptul că aversiunea omului „dezmoştenit de soartă” (tot o formulă comunistă, dar şi religioasă), faţă de omul cu bani şi avere, există şi va exista cât lumea şi pământul. Aceasta este o sursă de conflict, dar, paradoxal, şi de dezvoltare. Unii „dezmoşteniţi” vor încerca să scape de starea în care se află, prin muncă şi imaginaţie. Puţini vor reuşi. Alţii vor încerca să se organizeze, să protesteze. Problema nu pare acută. Însă, poate deveni. Părerea mea este că „EI” trebuie să ţină cont de această nemulţumire mocnită, aflată în uşoară creştere. Deocamdată, aceşti nemulţumiţi vor vota, sigur, cu PSD. Şi nu e nimic ciudat în asta.
RSS Feed