Articol

La exact 15 ani de la prima mea vizită în teatrul de operaţii din Afganistan, am revenit în acele locuri, într-un proiect ce marchează participarea militarilor români la efortul internaţional de stabilitate din această ţară. A fost un proiect susţinut de o mulţime de oameni, cărora, în numele colegilor mei, le mulţumesc!

La 15 ani de la declanşarea războiului împotriva terorismului, în seara de 7 octombrie 2001, cu bombardarea bateriei antiaeriene aflate pe dealurile Kabulului, şi la aproape 37 de ani de la invazia trupelor sovietice în Afganistan şi alungarea regelui, naţiunea afgană se zbate să-şi revină după decenii de secetă, cutremure şi război. După 15 ani, chiar dacă în Kabul au apărut clădiri moderne, mulţi afgani îi consideră pe cei aproximativ 10.000 de militari din forţa NATO aflată sub comanda Statelor Unite drept armată de ocupaţie, care nu şi-a respectat promisiunile de a aduce pacea şi prosperitatea. Mulţi experţi consideră că forţele coaliţiei au dat dovadă de o încredere excesivă în primii ani după declanşarea campaniei din Afganistan. În Kabul, ajutorul străin aduce o speranţă. În provincii, unde şefii de triburi şi sărăcia fac legea, ajutoarele şi speranţa sînt greu de găsit. Corupţia endemică, generată de sărăcie şi disperare, face ca, în comparaţie, România să pară o Suedie a corectitudinii politice şi administrative. Naţionalismul fervent al afganilor şi resentimentele faţă de trupele de ocupaţie nu pot fi, însă, ignorate şi nici cumpărate. Demult, prin 2003, la prima mea vizită în teatrul de operaţii afgan, un tînăr din Kandahar mă întreba retoric: „Cît veţi putea rezista aici? 10 ani, 20? Apoi, veţi pleca aşa cum au plecat şi englezii în urmă cu 85 de ani! Noi (afganii) avem tot timpul din lume”! Că tînărul Assedullah a avut dreptate o dovedesc rapoartele oficiale - şi nu numai! - care sosesc zilnic din statul aflat pe prima poziţie a statelor ONU. Indiferent ce face comunitatea internaţională în această ţară, este clar că CEVA trebuie schimbat, chiar dacă acum pare că, în ciuda eforturilor, istoria se sfîrşeşte sub ochii noştri. Specialişti în contrainsurgenţă şi analişti în probleme de securitate afirmă că războiul din Afganistan nu poate fi „cîştigat“ militar şi că retragerea trupelor este inevitabilă. Indiferent de succesele tactice din teren, Coaliţia a pierdut bătălia pentru cîştigarea "sufletelor şi minţilor" afganilor. Democraţia occidentală, vînturată ca un nou tip de jihad, nu se potriveşte acelui spaţiu geografic, iar populaţia civilă şi negustorii sînt tot mai oprimaţi de noii conducători "democratici" ai ţării, lucru care nu se întîmpla în perioada Emiratului islamic! Pe de altă parte, talibanii nu au iniţiat acţiuni de terorism împotriva puţinilor occidentali aflaţi pe teritoriul afgan, nu au avut ambiţii în afara Afganistanului şi nu au fost deosebit de ataşaţi de Al Qaeda.

Am scris acest text cu gîndul la jurnaliştii, civilii şi instructorii români, din MApN şi MAI, prezenţi în Afganistan.

Deocamdată, Afganistanul rămîne locul unde istoria s-a sfîrşit şi despre care jurnaliștii merită să relateze. Fie şi numai pentru eforturile naţionale ale României în acel spaţiu, pentru contribuţia noastră la eforturile NATO şi Coaliţiei internaţionale, pentru profesionalismul instructorilor români şi pentru sacrificiul militarilor noştri, care anul acesta au împlinit şi ei 15 ani de misiune externă în aridul pămînt afgan!

Acum 15 ani, la mai puţin de o lună de la atentatele de la 11 septembrie, Statele Unite declanşau operaţiunile militare contra Afganistanului, unde se aflau la putere talibanii conduşi de Molahul Omar. Astăzi, după 15 ani, rezultatele angajamentului occidental în această ţară sînt puse, mai mult ca niciodată, sub semnul întrebării. În ciuda prezenţei a mai mult de 10.000 de oameni şi cheltuirii mai multor miliarde de dolari pentru reconstrucţia ţării, coaliţia internaţională nu a reuşit, în 15 ani, să asigure pacea şi securitatea. Ea se loveşte de atacurile neîncetate ale talibanilor, de reînvierea vechilor alianţe razboinice ale seniorilor războiului, de explozia producţiei şi a traficului de opiu.

Răsturnarea emiratului islamic al Afganistanului a fost realizată în numai cîteva săptămîni (din 7 octombrie pînă pe 13 noiembrie 2001) cu preţul unor pierderi foarte reduse. În timp ce forţele speciale americane, angajate în operaţiunea Enduring Freedom (Libertate imuabilă), continuau să îi hărţuiască pe talibani şi Al-Qaida, o Forţă internaţională de asistenţă pentru securitate (ISAF) a fost trimisă, începînd cu decembrie 2001, pentru a susţine procesul de tranziţie şi de reconstrucţie în jurul unui guvern provizoriu condus de liderul pashtun Hamid Karzaï.

În decursul anilor am colaborat excelent cu structura şi ofiţerii de relaţii publice ai Ministerului Apărării Naţionale. Cîţiva mi-au rămas prieteni, ceea ce este cel mai important: Gelaledin Nezir, Liviu Flutur, Sorin Băcilă, Ene Tony. Lor le mulţumesc pentru sprijinul acordat în teatrele de operaţii şi pentru frumuseţea cuvintelor rostite despre militarii români. Dovada colaborării strînse se regăseşte şi între coperţile albumului de fotografie Romanian Army Today, editat de Ministerul Apărării Naţionale, unde, alături de fotografii realizate de ofiţeri de relaţii publice, se regăsesc şi imagini surprinse în teatrele de operaţii de mine şi de colegul meu Radu Dobriţoiu, singurii non-militari acceptaţi în acest "club". Cred că asta spune ceva despre relaţia dintre noi! Prin performanţă şi profesionalism, dedicaţie şi determinare, Armata României se prezintă astăzi, la 15 ani de la prima participare în misiunea din Afganistan, ca un ambasador veritabil al imaginii României în lume, în ciuda problemelor sale actuale.