Articol

M-am despărţit de Anglia după câteva zile de sărbători româneşti într-un oraş de lângă Londra. Românii sunt cu miile în Anglia şi se ţin unii de alţii, ceea ce este sensibil diferit faţă de a ţine unii cu alţii. Totuşi, românii, ca toate naţiile poposite în acest regat, au adus cu ei pe insulă o parte din  moştenirea lor culturală, o moştenire demnă de tot respectul. Colindele româneşti sună frumos în Anglia, iar tradiţiile culinare romîneşti au început să fie cunoscute şi apreciate. Au apărut şi câteva magazine româneşti în oraş, magazine aprovizionate din România, de la care cumpără produse nu numia românii, ci şi englezii, indienii, africanii. Cam atât, deocamdată, se vede cu ochiul liber şi se aude cu urechea liberă din ceea ce este românesc, în Anglia. Dar, în tot acest amestec multicolor, m-am întrebat adeseori, unde sunt englezii. Pe stradă, în magazine, la patinoar, la biserică, întâlneşti toate rasele din lume, se amestecă toate limbile pământului. La biserică multiconfesională, de exemplu, aşa cum am mai spus, dintr-o sută de oameni, mai puţin de 10 erau albi şi, probabil, englezi, restul erau africani de culoare şi indieni. 

Totuşi, i-am întâlnit şi pe englezi, reuniţi, în ultima seară petrecută în Milton Keynes, oraşul de lângă Londra, de care vorbeam. Am fost la un concert, „Tribute Pink Floyd", organizat într-un club, pe Music Avenue (Bulevardul Muzicii), unde o serie de ferme de vite au fost transformate în cluburi. Deci, era un concert live (apropo, cum se zice live în româneşte, pe viu?), cu o trupă ce şi-a luat numele Simply Floyd şi cântă numai coveruri după Pink Floyd. Şi le cântă bine! Pentru cine nu ştie cine e Pink Floyd spun doar atât, că e o trupă de muzică rock-psihedelic, care a adunat în cântecele sale astronomie, geometrie, melancolie, bucurie, lirism şi zbor.  E o trupă foarte mişto! Nu vă mai descriu concertul. Doar publicul. Nu era un spaţiu prea mare, era cam cât o biserică mai mică. Să fi fost în club peste 100 de oameni, destul de înghesuiţi, cu vârste între 30 şi 70 de ani, femei şi bărbaţi. Şi ceea ce am remarcat de la început, a fost că în tot publicul nu era decât un singur cetăţean de culoare, probabil de origine africană. Unul singur, aşa că îţi sărea în ochi. Toţi ceilalţi erau blonzi şi aş pune pariu că aproape toţi aveau ochi albaştri! Unii erau pletoşi, ca rockerii de pe vremuri, alţii tunşi scurt, unii erau cu părul cărunt. Îmbrăcaţi în scurte şi pantaloni de piele, tricouri, dar şi în haine comune, pantaloni şi scurte de fâş. A început muzica şi toţi au început să cânte. Părea că toţi ştiau versurile şi muzica şi vocile s-au ridicat sub cupolă cu o putere incredibilă. Era ceva din solemnitatea unui cor în biserică şi din forţa unui cor de oaste. Poate de oaste vikingă. Şi am privit rotund prin fostul grajd de vite, către poporul englez, cu emoţie şi admiraţie.