Articol

Ambuscada reprezintă o operaţiune militară tactică, vînătorească chiar, care constă în exploatarea avantajelor oferite de teren şi atacarea inamicului prin surprindere, într-un teren de luptă care să nu-i permită desfăşurarea de forţe. Ambuscada este utilizată, ca tactică militară, de grupuri mici de luptători, gherile, miliţii, insurgenţă, împotriva unor formaţiuni armate de dimensiuni mari, pe căi de comunicaţii înguste unde nu pot desfăşura acţiuni de luptă organizate. În practica poliţienească, ambuscada reprezintă o dislocare secretă a unui grup operativ, în locul presupus al apariției infractorului, în scopul de a-l reține.

Istoric vorbind, românii se pricep de minune la ambuscade. Şi la hărţuire, o altă tactică utilizată de milenii! Hărţuirea se execută cu precădere de subunităţi uşoare, extrem de mobile care atacă continuu trupele inamice, zi şi noapte, pe o direcţie sau într-o zonă de responsabilitate, pînă la locul bătăliei decisive. Conceptual, la nivel strategic, această etapă avea şi are o importanţă covîrşitoare prin însuşi scopul urmărit – acela de a pune presiune, de a uza permanent inamicul, de a-i produce pierderi, a-i crea încontinuu o stare de nesiguranţă şi incertitudine, de subminare a moralului forţelor inamice, de zdruncinare a credinţei în posibilitatea victoriei, de demobilizare, obligîndu-l să facă greşeli. Întregul efort este subordonat nevoii de a slăbi capacitatea combativă a agresorului superior numeric şi de a echilibra raportul de forţe.

În aceasta constă una din explicaţiile victoriilor de prestigiu repurtate de oştile române la Posada (1330), Rovine (1394), Vaslui (1475), Presaca Ampoiului (1848), Bucureşti-Ploieşti (24 august 1944) etc.

Hărţuirile şi ambuscadele desfăşurate au, în general, o amploare redusă şi o durată relativ scurtă, de aceea, succesul fiecărei acţiuni în parte nu au răsunetul unei mari bătălii. În ansamblul lor, totuşi, desfăşurîndu-se sistematic, timp îndelungat, în întreaga arie de responsabilitate, aceste acţiuni uzează şi slăbesc treptat forţa combativă a inamicului, schimbînd condiţiile generale.

În viaţa de zi cu zi, lucrurile stau la fel! Există instituţii publice în care şefii – numiţi de cele mai multe ori politic, ori prin alte mijloace, dar care sînt depăşiţi profesional total de situaţia în care se regăsesc şi percep salariaţii ca pe un inamic peren - apelează la tacticile de hărţuire continuă şi ambuscadă. Exemplele sînt mult prea aproape de noi ca să nu le identificăm şi singuri!

Viaţa de zi cu zi ne oferă alte exemple: o clasă politică rapace, minoritară, însă, mereu în conflict deschis cu societatea care numără… undeva la 17 milioane de indivizi, hărţuieşte continuu şi, o dată la patru ani, organizează cîte o ambuscadă în care cad victime cei hărţuiţi.

De ce? Tocmai pentru că sînt într-o permanentă stare de nesiguranţă şi incertitudine, demobilizaţi, cu moralul subminat, cu credinţa zdruncinată! Testul referendumului ne-a arătat că sînt, însă, din ce în ce mai puţini...