De câte ori văd Herculanele, mă cuprinde nostalgia. Poate și unde locul acesta reprezintă mai mult decât inscripțiile romane, construcțiile de acum 2000 de ani pe care noi le acoperim cu asfalt, pentru că nu știm să le valorificăm așa cum fac alții în lumea asta, ori legendele despre împărați romani și habsburgi, contese și domnițe, scriitori și alți oameni de cultură care au pășit pe aceleași locuri pe care le călcăm noi astăzi. La fel am văzut Băile Herculane și sâmbătă, la Festivalul răchiei. Noroc cu toamna ce ni se cuibărise în sân, cu aromele ei dulci de mere, smochine, gutui și răchie.
Băile Herculane reprezintă un exemplu de nesimțire și de neputință pe care nu mi le-aș fi imaginat vreodată, dacă această stațiune unică în Europa nu ar fi încăput pe mâinile unui intrus. A unuia ajuns, ca și soldatul din armată, om de afaceri și politician făcut la apelul de seară al tranziției noastre. Tot ce a atins acest Iosif Armaș s-a dus dracu. Hoteluri, terme romane, pavilioane. Totul la grămadă. Nimic din ceea ce păstrează memoria noastră nu mai e ca în urmă cu 30-40 de ani. Totul arată jalnic, de plâns, în timp ce personajele de tristă amintire care l-au ajutat pe fostul milionar de carton să pună mâna pe Hercules SA – miniștri, lucrători FPS, generali, oameni cu funcții în PSD-ul din anii ’90 – sunt bine-mersi. Mai mult, cu tupeu de nesimțire crasă, apar la televizor și ne îndrugă verzi și uscate, aburindu-ne în continuare cu poveștile lor despre cum trebuia să se întâmple: să cumperi pe bani puțini și să distrugi, fără ca cineva să te tragă la răspundere.
Și totuși suntem norocoși. Pe lângă toate aceste nenorociri ce ni se trag de la un astfel de investitor „strategic“, am avut și un dram de noroc. Acela că statului român nu i-a trecut prin cap să privatizeze apele și drumurile patriei, că, dacă ar fi făcut-o, poate că astăzi am fi vorbit de Cerna la fel ca despre celelalte construcții lăsate în paragină. La mintea lui, Armaș ar fi mutat cursul Cernei pe la Luncavița, locul în care s-a născut și din care a pornit să-și caute un loc de portar în stațiunea pe care, peste ani, a avut-o la degetul mic.
RSS Feed