Articol

Când am venit la Reşiţa, în anii 60, transportul de călători era asigurat de nişte autobuze mici, cred că aveau maximum 25 de locuri şi un culoar extrem de îngust. Nu mai ştiu dacă erau autobuze ruseşti, dar, erau pe modelul sovietic, cu colţurile rotunjite, semănând, oarecum, cu o boabă de fasole. Se urca numai pe la uşa din spate şi, pe dreapta, erai întâmpinat de o taxatoare, care repeta mecanic, ca un gramofon, „Avansaţi mai în faţă!” Expresia acesta hazlie, cu „avansaţi mai în faţă!”, a făcut parte din transportul public reşiţean vreme de decenii. După câţiva ani, au apărut nişte autobuze noi, cam de aceaşi mărime, însă, cu o caroserie mai modernă, vopsite în alb şi albastru, cu partea frontală mai înălţată, cam cum arată, acum, freza fotbalistului Băluţă, de la Universitatea Craiova. Autobuzele, ca şi toate maşinile din Reşiţa, aşteptau, zilnic, minute în şir, uneori şi câte o jumătate de oră, la bariera din faţa Podului Sudat, de la Cinematograful Cultural (acum, Palatul Cultural). Pe acolo, pe acel pod îngust, trecea toată Reşiţa, fie pietoni, fie maşini. Elev fiind, nu prea mergeam cu autobuzul, fiindcă parcurgeam distanţa de vreo doi kilometri, de pe strada Rândul II, până la Şcoala generală nr. 2 (actualul Oficiu de Cadastru), pe picioare. Călătoream cu autobuzul numai dacă mergeam la stadion, în Valea Domanului sau în Govândari, cartier de blocuri care începuse să se extindă. Împreună cu prietenul meu, Tavi, ne-am aventurat de câteva ori până în Govândari, ca să ne cărăm cu liftul! Autobuzul ne costa destul de scump (ziceam noi), un bilet era 50 de bani, în schimb, călătoria cu liftul era gratuită, cea ce ni se părea aproape miraculos. Cum să poţi urca pe acoperişul blocurilor turn, aproape de cer, pe gratis!

Cred că eram prin clasa a IV-a, când în oraş au apărut nişte autobuze cu trei uşi, iar uşile erau alcătuite din două aripi, fiecare aripă având două segmente. Când am văzut pe stradă, pentru prima oară un astfel de autobuz, am fugit acasă şi mi-am anunţat părinţii. În oraş circulă autobuze cu trei uşi! Fugi de-aici, ţi s-o fi părut! N-are cum! Toate autobuzele au două uşi! Urcare şi coborâre. Am rămas descumpănit, poate că mi s-a părut. Când informaţia mea s-a dovedit exactă şi am jubilat, aţi văzut, aţi văzut, am avut dreptate!, nu mi s-a dat satisfacţia binemeritatei recunoaşteri. Hai, treci şi învaţă, mi s-a spus, cea ce m-a dezamăgit puţin. Da, erau autobuze Ikarus, aduse din Ungaria, mai mari şi mai frumoase. Nu vă puteţi închipui uimirea noastră, a copiilor reşiţeni, când, prin anii 70, au apărut autobuze articulate, cu patru uşi! Eram sideraţi de tehnologia atât de înaltă şi ne întrebam, oare, până unde poate avansa tehnologia! Desigur,… mai în faţă! Pe atunci, Reşiţa era foarte aglomerată şi autobuzele mergeau adesea cu uşile deschise, cu oamenii agăţaţi ciorchine, pe scări. Atunci, au fost introduse şi curse rapide pentru muncitori, care circulau fără oprire din zona industrială, de la „Muncitoresc”, în Govândari. În acea perioadă a fost lansat şi un alt laitmotiv al transportului public reşiţean: „Fă-o rapidă, băi!”, strigăt la care apelau foarte des de călătorii aflaţi în cursele regulate şi pline ochi cu muncitori înghesuiţi, transpiraţi şi nervoşi.

Pe urmă, în 1988 a fost introdus tramvaiul la Reşiţa. Mai întâi numai în Govândari, apoi, în 1989, din Govândari până în zona Muncitoresc şi retur. Erau nişte tramvaie fabricate la Timişoara, cam din ciocan şi din pilă, nişte zdrăngănele cam zgomotoase. Dar, au fost primite cu entuziasm de reşiţeni, acestea având o capacitate de sute de călători, uşurând în mod semnificativ transportul acestora. Tramvaiele au fost foarte solicitate, şi acestea circulând adesea cu uşile deschise din cauza mulţimii călătorilor. În paralel circulau şi autobuzele, care începuseră să se învechească.

Dpă 1990, primarul Mircea Popa a adus din Germania, tramvaie second hand, însă mult mai bune şi mai confortabile decât cele timişorene. A fost perioada de aur a transportului public reşiţean, mai ales că numărul de muncitori s-a tot redus şi se putea călători în condiţii foarte bune în tramvaiele germane. Tot în anii 90, la Reşiţa au apărut şi autobuzele private. Nişte rable de toată jena, dar, care circulau mai aglomerate, deoarece biletul în aceste autobuze vechi şi fumigene era mai ieftin. Primarul Mircea Popa le-a scos, pe motiv că făceau concurenţă transportului public al Primăriei.

Tramvaiul a fost desfiinţat în anul 2011, sub mandatul primarului Mihai Stepanescu, din cauză că bugetul local nu mai putea suporta pierderile produse de tramvaiele prea vechi şi de linia veche care necesitau cârpeli zilnice.

În prezent, reşiţenii circulă tot în autobuze vechi şi obosite. E drept că nu sunt foarte aglomerate, deoarece călătorii s-au împuţinat, iar pe vechea paltoformă industrială, în partea de sus a oraşului mai lucrează, poate, 1000 de muncitori. Sunt autobuzele unei firme private, căreia i-a expirat contractul pentru servicul de transport. Acum, reşiţenii aşteaptă alte autobuze second hand, despre care, însă, administraţia locală spune că sunt foarte faine, comparativ cu ce a avut Reşiţa până acum!

De noul tramvai, promis de primarul Ioan Popa, haideţi să discutăm mai târziu. Când... mai avansează lucrurile. În faţă, evident!