Articol

Astăzi este ziua lui Constantin Brâncuşi, cel despre care scriitorul american James Farell spunea că îl aşază în rândul zeilor. „Lângă Shakespeare şi Beetoven se mai află un Dumnezeu, Constantin Brâncuşi!”, a scris americanul, arătând că or fi fiind oamenii egali, dar deasupra lor se ridică zeii ai artelor. Sunt convins că în felul acesta am putea stabili clasamente, mai mult sau mai puţin obiective, şi cu oameni de ştiinţă, care au schimbat viziunea despre lume, au schimbat, chiar, lumea în care trăim. Aşadar, Constantin Brâncuşi! Românul născut la 19 februarie, 1876 la Hobiţa, în judeţul Gorj, care a schimbat înţelegerea sculpturii în lume în secolul XX şi, probabail, pentru multe secole de acum înainte. Şi nu e vorba numai de sculptură, ci şi despre artele vizuale, în general.

Nu o să fac acum o recenzie despre operele lui Constantin Brâncuşi, nici nu o să-i repovestesc biografia, ci voi povesti o întâmplare petrecută în anul 2014, când, ca de obicei, m-am învârtit pe lângă Simpozionul Internaţional de Sculptură de la Caransebeş. În anul acela, printre sculptorii invitaţi se afla şi mexicanul Francisco Javier Astorga Ruiz del Hoyo, un bărbat între două vârste, brunet, măsliniu şi exploziv. M-am împrietenit repede cu Javier, pentru că era stăpânit de o bună dispoziţie contagioasă şi de o neostoită sete de cunoaştere. Pe lângă spaniola lui mexicană mai vorbea destul de bine franceza şi mai puţin bine, engleza. Fiind şi eu francofil, încă din şcoala generală, am putut comunica binişor cu Javier. Apoi, am avut şansa să-i însoţesc pe cei 11 sculptori într-o vizită la Târgu Jiu, la Ansamblul Monumental brâncuşian, alcătuit din „Coloana Infinitului”, „Masa Tăcerii” şi „Poarta Sărutului”. Din fericire, administratorul simpozionului de la Caransebeş, Ioan Cojocariu, zis Coajă, n-a putut să-i însoţească pe sculptori în vizita de la Târgu Jiu şi ne-a împuternicit pe mine şi pe N.D. Vlădulescu să le fim gazde şi ghizi. Javier, tot pe lângă mine. Mă întreba de toate, atât din istoria, cât şi din prezentul României, mă întreba şi se minuna de tot ce vedea în jur. Probabil, pentru el România era la fel de exotică cum ar fi Mexicul pentru mine. Dar, nu mă simţeam tracasat, pentru că Javier era şi înţelegător, cea ce nu puteam eu să-i explic sau ceea ce nu înţelegea, punea de la el. Am uitat să vă spun că Javier este un catolic fervent, care nu uita să-l menţioneze pe „Bueno Dios” (Bunul Dumnezeu), ori de câte ori observa ceva mai frumos, mai deosebit. Şi, aşa mergând noi în Gorj, am fost conduşi de organizatori şi pe la Mănăstirea Crasna, care ne-a întâmpinat cu ziduri strălucitor de albe, într-o mare de verdeaţă. Multcredinciosul Javier era extrem de emoţionat de întâlnirea cu acest templu al credinţei, chiar dacă era unul ortodox. Mă întreba de călugări, că ce fac ei acolo. Habar n-aveam ce fac, aşa că am întrebat. Tocmai adunau acatiste de la vizitatori. Un leu acatistul! Am cumpărat două acatiste pe care am scris numele lui Francisco Javier Astorga Ruiz del Hoyo, să fie pomenit la slujba de după-amiază şi la cea de seară, pentru succes în activitate. Apoi i-am spus. Câtă bucurie, câtă emoţie! „Ai făcut asta pentru mine?! Sunt foarte fericit!” a spus Javier şi m-a strâns în braţe, promiţând că o să fiu prietenul lui toată viaţa şi că mă invită în Mexic.

Dar, în principal, altceva voiam să vă povestesc. Deci, am ajuns la Târgu Jiu. Toată lumea cu telefonul sau cu aparatul de fotografiat, să prindă momentul în imagini şi să-l ducă acasă, în ţara lui, în Germania, Olanda, Bulgaria, Thailanda... Numai Javier al meu s-a dus lângă „Coloana Infinitului”, s-a pus în genunchi, apoi a îmbrăţişat-o. (Pe atunci încă era voie.) Javier a spus că oricâte bucurii a avut în viaţă, aceasta este printre cele mai mari. Să atingă cu mâinile „Infinitul lui Brâncuşi” era un vis pe care l-a visat de când a început să sculpteze, de când a înţeles că „Brâncuşi e cel mai mare!” Şi îi mulţumeşte lui Buenos Dias că i-a permis să îşi împlinească visul!