Articol

M-am trezit în această dimineaţă în zgomotul, plăcut urechilor mele, al unor potcoave ce băteau asfaltul în ritmul unui trap alert. Clopăitul potcoavelor pe asfalt, dar şi muzica gravă a potcoavelor de cal ce bat pământul, îmi sunt familiare şi plăcute, încă din copilărie, din vremurile în care caii făceau parte din viaţa familiei. Ultimii doi cai pe care i-a avut bunicul au fost Pubi şi cu Irma, un armăsar şi o iapă, bătrâni şi orbi, care ştiau drumul spre casă din oricare parte a satului pe care îl străbătuseră de-o viaţă. Când ieşeau din sat, erau pe un tărâm necunoscut, dar se lăsau conduşi cu încredere de frâiele bunicului şi de îndemnurile lui blânde. Ultima călătorie de care îmi aduc aminte, cu cei doi cai înhămaţi la căruţa, şi ea bătrână, cu roţile unse cu vaselină neagră, cu lagărele uzate, desenând serpentine pe pământ sau asfalt, a fost din sat, de la Jamu Mare, până la Surduc, după nisip. Pentru aceasta, loitrele căruţei (marginile) au fost dublate cu scânduri şi cu nişte saci, care să nu lase să se prefire nisipul pe jos. Pe scurt, în satul meu, zgomotul copitelor pe drum era asociat cu munca, dar şi cu bucuria. Caii erau iubiţi, fiind, probabil, cele mai îndrăgite şi respectate fiinţe de pe lângă casa omului.

Prin urmare, azi-dimineaţă, mi-am pus de-o cafea şi mi-a adus aminte de caii de demult, care, acum, probabil, trag prin cer căruţe îngereşti, dar şi de întâlnirile mai recente cu aceste animale foarte reuşite. Adică, cine le-o fi făcut, Dumnezeu ori natura, prin selecţie, a fost foarte inspirat, proiectul fiind foarte reuşit, după părerea mea, armăsarul fiind admirabil în comparaţie cu ţânţarul!

În anii din urmă, vizitând Viena, în mai multe rânduri, am avut ocazia să văd caleştile sau trăsurile împărăteşti, care plimbă turiştii prin fosta capitală imperială. În Viena, când auzi clopa-clopa pe asfalt, trebuie să fie, neapărat, o trăsură elegantă, trasă de doi cai superbi, iar în trasură, de regulă se află nişte turişti snobi şi fericiţi. Aşa că, de câte ori auzeam muzica potcoavelor pe asfaltul vienez, nu puteam să nu-mi îndrept atenţia, cu încântare, înspre trăsurile imperiale.

Zgomotul copitelor pe asfalt se poate auzi şi în Marea Britanie, la Londra şi în toate oraşele mai răsărite din Regatul Unit. Eram găzduit pe o străduţă, la etajul I, nu departe centrul oraşului Milton Keynes, şi, tot aşa, dimineaţa, s-au auzit copite pe asfalt. Un pas rar, apăsat şi sigur. Clopa-clopa-clopa. Am ţâşnit la geam să văd. Era un poliţist călare, cu cascheta aceea înaltă a poliţiei călare din insulă, care venea agale pe carosabil. M-a văzut şi a venit pe trotuar. Calul, o minune, era atât de mare, încât, de la etajul I, aproape că puteai să-l atingi pe nea poliţistul cu mâna pe caschetă. A zâmbit, privind spre mine şi a salutat dând din cap.

- 'Morning! It's Ok? ('Neaţa! E în regulă?)

- 'Morning! Yes, thank you! ('Neaţa! Da, mulţumesc!)

Şi, aşa îmi beam eu cafeaua cu amintiri, azi-dimineaţă, la Reşiţa, când, dintr-o dată, s-a auzit din nou zvon de copite. Am ţâşnit la balcon să văd caii. Prin parcare trecea grăbită o căruţă trasă de doi cai slăbănogi, condusă de un ţigan, cu femeia şi copii lui pe platforma din spate, păzind nişte rame din fier, un sac cu peturi şi alte sacoşe, probabil cu resturi de mâncare.