Articol

Ca tot românul, în perioada postdecembristă, am încercat şi eu marea cu degetul! Lumea mare, adică. În 1990, lucram încă la Combinatul Siderurgic Reşiţa, cunoscut cu numele CSR, combinat care dădea semne de oboseală. Avea tehnologie învechită (vezi şi celebra şi neinspirata sintagmă a premierului de atunci, Petre Roman, care, cu referire directă la Reşiţa, a spus: „Industria noastră e un morman de fier vechi!”), şi se anunţau restructurări. Ştim că, în 1990, restructurări era sinonim cu concedieri sau, mai elegant spus, cu disponibilizări.

Aşa că, în primpăvara lui 90, mi-am luat două săptămâni de concediu şi, împreună cu un prieten mai tânăr, Mihai (fie-i ţărâna uşoară, căci s-a prăpădit sărmanul), am plecat în Iugoslavia. Pe atunci mai exista Iugoslavia! Era vremea marilor ieşiri prin pieţele de vechituri din Ungaria şi Iugoslavia, dar, cum eu nu aveam aptitudini de comerciant, mi-am zis, hai să câştigăm un ban cinstit, la muncă! Auzisem că în jurul Belgradului se construiesc cartiere de vile şi au nevoie de meseriaşi. Mihai chiar se pricepea la zidărie şi la instalaţii sanitare. Eu aş fi fost adjunct de zidar sau de instalator.

Am ajuns în Belgrad, de unde, am plecat pe picioare în afara capitalei, unde, într-adevăr, se zăreau puzderie de vile, unele gata înălţate, altele în construcţie. În sârbeşte nu ştiam decât o singură expresie, învăţată de la un sărb din Reşiţa, care suna cam aşa: trajimo da radimo, şi care însemna, din câte ni s-a spus, căutăm de lucru. Cu „trajimo da radimo” în gură, am bătut din poartă-n poartă, am dormit pe-afară, într-un garaj şi într-un autobuz ruginit, pus pe butuci, până când, în a treia zi, un proprietar ne-a angajat să-i săpăm o groapă de decantare pentru apa menajeră, adică o fosă septică. Parcă, ne dădea 10 mărci pe zi. Am săpat o groapă de vreo 4 metri diametru şi tot atâţia metri în adâncime, timp de 5 zile, aşa că am câştigat 50 de mărci. Pe urmă,… ne-a disponibilizat! Ne-am mai învârtit două zile sub cerul liber, după care am ajuns la concluzia că tot mai bine e în ţara noastră dragă. Ne-am întors acasă şi, desigur, din banii câştigaţi ne-am cumpărat câte o pereche de blugi. De firmă! Recunosc, aceia au fost primii mei blugi proprietate personală. Înainte de aceea, mai împrumutasem unii de la frate-miu.

A trecut ceva vreme, mai precis 18 ani, până când, rămânând fără serviciu, m-am decis să plec, din nou, în lume, să câştig bani mulţi! De data aceasta nu la întâmplare, ci am apelat la o firmă din Bucureşti, specializată la plasarea forţei de muncă. Am discutat la telefon, apoi, am mers la Bucureşti, unde am primit două oferte: să montez şi să demontez parcuri de distracţie în Cipru, pe 600 de euro pe lună, ori să spăl geamuri la zgârie-norii din Dubai, pe 1000 de euro pe lună! Bineînţeles că am ales Dubai. Drept probă de aptitudini, am fost întrebat dacă am rău de înălţime. Eu? Fugi dom-le de-aici, am locuit la etajul 9 în Govândari şi n-am avut nici pe dracu'! Foarte bine, semnaţi contractul şi în două săptămâni plecaţi. Deplasarea mă privea strict personal. Nu mai ştiu cât era atunci un drum cu avionul până în Dubai, dar, urma să mă împrumut şi, ha-ha, să nu mă rog de nimeni! Am sunat acsă şi am anunţat că mi-a pus Allah mâna în cap, în două săptămâni plec să mă îmbogăţesc în Dubai. Cum? Cum, cum?! La spălat geamuri la zgârie-nori! Ai citit contractul? Aşa, în mare. Păi, n-ar fi rău să-l citeşti în amănunt, m-a sfătuit soţia. Şi l-am citit. Urma să spăl pe dinafară geamurile musulmanilor, în echipament de alpinism, agăţat elegant, la nivelul norilor. Măi, lăudat fie Allah, da', aşa ceva, chiar că e periculos! Însă, meserii periculoase mai sunt şi la mine acasă, mi-am zis. Şi-aşa, m-am întors la Reşiţa şi m-am (re)apucat de jurnalism.