Articol

Îl admir de multă vreme pe jurnalistul, editorul, criticul literar, scriitorul, graficianul, eminescologul, istoricul Gheorghe Jurma. Poate din ziua în care a venit în liceul unde studiam să-mi ceară să scriu un text despre examenul de Bacalaureat. Text care a apărut, ulterior, în Flamura. Apoi, l-am avut dascăl şi director în redacţia-şcoală a Flamurei şi, ulterior, a "Timpul"-ui!

La cei 72 de ani ai săi, Gheorghe Jurma este un adevărat reper, o personalitate marcantă a acestui spaţiu cultural, de la care mulţi tineri, şi nu numai, au avut de învăţat şi AU de învăţat!, dominat de ideea de a lăsa, celor care vin după tine, o idee, o mărturie pe care o pot folosi ca ghid de viaţă sau ca stea polară.  

Gheorghe Jurma este parte a vieţii noastre, a culturii şi temelor care l-au urmărit aproape obsesiv, a istoriei Banatului şi a literaturii, cu Eminescu, Sadoveanu sau Eliade. Este Creatorul de publicaţii, reviste, cărţi, idei, talente.

- Aţi fost jurnalist specializat pe cultură în perioada comunistă, apoi aţi înființat primul cotidian în Caraş-Severin, după Revoluţie. Sînteţi un fel de „părinte“ al jurnaliştilor post-decembrişti...

- Într-adevăr, din 1970 am lucrat în presă, la ziarul „Flamura“ din Reşiţa şi la alte publicaţii ulterioare, am înfiinţat şi coordonat publicaţii, dar să nu exagerăm cu aprecieri... paternaliste! Jurnalismul din Caraş-Severin are mulţi importanţi mentori de-a lungul istoriei, de-acum seculare, a presei de limbă română, germană, maghiară etc. De la Corneliu Diaconovici, Mihail Gaşpar, George C. Bogdan, Romulus Molin la Toma George Maiorescu, Ion Marin Almăjan, ca să citez doar cîteva nume, există multe contribuţii în presa de aici şi din România. Am scris o carte despre presa din spaţiul nostru şi o reiau acum într-o cuprindere mai largă. Documentarea istorică o completez cu nemijlocita cunoaştere din interior a ultimilor 50 de ani: organe de presă, oameni, evenimente. Ceea ce pot să spun ferm este că presa e un barometru al unei epoci şi dacă azi trăim deziluzii sau nemulţumiri de vină sînt şi slăbiciunile presei. A patra putere în stat nu pare să mai aibă această putere...

- Cum credeţi că a evoluat „fenomenul presă" în România şi în Caraş-Severin? Vorbiţi-mi despre Flamura, Timpul, Semenicul, dar şi celelalte media de după 1990.

- Precum se ştie, în perioada interbelică a existat o efervescenţă reală a presei, şi în Caraş-Severin, ca şi în toată România. La Oraviţa – devenită o vreme capitala judeţului Caraş – au apărut vreo 40 de titluri. După Al Doilea Război Mondial, mai precis din 1948, s-a instalat o presă monocoloră, subordonată Partidului Comunist Român (o vreme numit Partidul Muncitoresc Român). La sfîrşitul anului 1948 a apărut ziarul „Flamura roşie“. El a trecut prin mai mlte etape, o vreme a şi dispărut, între 1965-68, dar, de la înfiinţarea judeţului Caraş-Severin, în 1968, publicaţia revine sub titlul „Flamura“ (şi cu frontispiciul colorat albastru!). Este cea mai importantă gazetă, prin conţinut, prin atitudini, prin calitatea scrisului, dar şi prin difuzare (ani în şir s-a tipărit în peste 30.000 exemplare). „Flamura“ ar merita un studiu mai adînc. În anii 70 au apărut suplimente ale ziarului sub titlul „Caraş-Severinul“ (autofinanţate), predominant cultural; tot atunci a apărut prima revistă literară a judeţului - „Semenicul“ (din 1972, dar repede interzisă, revenită sub diverse forme din 1975). Evenimentele din decembrie 1989 au transformat cîmpul presei şi a dus la apariţia cotidianului „Timpul“ (primul număr: 4 ianuarie 1990). Beneficiind de echipa „Flamurei“ şi adăugîndu-şi nume noi, „Timpul“ s-a impus puternic, alcătuind un veritabil „holding“ (ziar, tipografie, agenţie de publicitate, editură), în noua lume capitalistă, într-un context dinamic, în care s-au afirmat şi alte ziare de partid sau de altă factură. Au apărut multe titluri, de facturi diverse, majoritatea intrînd în bătăliile politice ale anilor respectivi. Economia de piaţă le-a dus la destinaţia... fatală, astfel că „Timpul“ s-a dus în contul „Jurnalului de Caraş-Severin“, iar alte două interesante publicaţii tipărite – „Sud-Vestul“ şi „24 de ore“ – şi-au încheiat şi ele cariera în scurtă vreme. În schimb, şi-au păstrat importanţa cîteva posturi de radio şi televiziune.

- Dintre jurnaliștii cu ştaif din anii ’90, care a mai rămas reper în ziua de azi, din punctul dumneavoastră de vedere?

- După cîte se observă cu ochiul liber, mai toţi jurnaliştii anilor 90 s-au retras din presă. Dar locul lor e important prin ce au făcut în ultimele decenii, prin ceea ce fac în prezent şi prin ceea ce lasă istoriei viitoare. Din păcate, deja unii au părăsit definitiv această lume, rînd pe rînd, începînd cu gloriile epocii trecute, precum Timotei Jurjica sau Nicolae Cătană, dar şi ziarişti ai epocii postdecembriste, un Mircea Cavadia, spre exemplu. Repere au rămas însă, prin activitatea ziaristică permanentă, dar şi prin cărţi importante în acest domeniu, jurnalişti ca Nicolae Sârbu sau Dorina Sgaverdia, iar dintre cei mai tineri, afirmaţi după 90, Mario Balint şi Daniel Botgros, Victor Nafiru şi Matei Mircioane, prezenţi şi ei în presă şi în cărţi... Aş mai remarca şi alte nume, care au construit efectiv publicaţii şi orientări deosebite, precum Ionel Bota, Gabriela Şerban, Iosif Băcilă, dar şi pe Nina Curiţa, a cărei tenacitate ţine în viaţă singurul cotidian tipărit al Caraş-Severinului, sau pe Adrian Crînganu, susţinătorul gazetei din Caransebeşul de azi. S-ar cuveni să adaug încă multe alte nume care au contribuit la întemeierea unei tradiţii, dar despre toate sper să dau un tablou mai generos în volumul Panorama presei din Caraş-Severin, pe care-l doresc finalizat în acest an.

- Există o caracteristică a presei din Caraş-Severin în comparaţie cu presa locală din Banat?

- N-aş crede. Eventual, se poate observa o cantitate mai mare şi o vigoare mai clară a presei din Timiş faţă de judeţul nostru. La noi au mai rămas cîteva organe de presă cu un viitor nu prea optimist. Nici în privinţa presei culturale nu stăm mai bine. La Lugoj apar două reviste literare, la Reşiţa – capitală de judeţ – există una singură. Mai rezistă publicaţia istorică a Muzeului şi inevitabil periodicele ştiinţifice ale Universităţii, dar circuitul lor e restrîns. Însă în istoria presei, îndeosebi în perioada interbelică, găsim unele fenomene foarte interesante, cum ar fi scrisul condeierilor ţărani, respectiv ziarele ţăranilor cărăşeni, căci majoritatea lor provin din Caraş; primele iniţiative de acest gen vin tot de aici: ziarul „Ţăranul“, de la Oraviţa (1919), „Poporul românesc“, de la Şoşdea (1922), apoi „Cuvîntul satelor“ (scos la Lugoj, din 1926) şi altele. Exotică într-un fel este prezenţa lui Tata Oancea, scriitor şi gazetar din Bocşa, cu revista „Vasiova“ (1929-1947), purtînd numele satului său natal. Pentru Banat, în general, este cu totul relevant tabloul multinaţional, prezenţa publicaţiilor în limbile germană (cel dintîi periodic a apărut la Timişoara în 1771), maghiară, sîrbă etc. Astăzi o vie activitate susţine Asociaţia Germană de Cultură şi Educaţie a Adulţilor din Reşiţa, prin jurnalistul şi scriitorul Josef Erwin Ţigla: revista „Echo der Vortragsreihe/ Ecoul Asociaţiei“ e singura revistă a minorităţilor din România care apare de 25 de ani cu o frecvenţă lunară.

- Care credeţi că a fost cel mai nefast lucru pentru o presă de calitate: criza financiară, sau criza morală din societatea românească?

- Cred că amîndouă. Anul 1990 a fost un an al presei. S-au înfiinţat mii de gazete, se stătea la cozi pentru ziare, pentru că publicul era ahtiat după scandaluri, după dezvăluiri senzaţionale despre epoca în care au trăit. În redacţii veneau continuu dezvăluiri, denunţuri, pîre, anticipînd parcă degringolada morală a anilor ulteriori. Ca şef de ziar am primit multă lume care venea în audienţă şi am fost consternat de vehemenţa atitudinilor, de duşmănia faţă de foşti şefi sau colegi, de acuzaţii fără argumente etc. Presa a cultivat şi exacerbat asemenea ieşiri ale unor personaje grobiene. „Becalizarea României“ e produsul presei, ca şi alte asemenea fenomene de degradare a valorilor. Posibil ca unele produse să fi fost susţinute artificial prin finanţări. Dar în cîţiva ani au căzut ziarele, cărţile, tiparul, în contextul căderii economice a ţării şi a redirecţionării educative spre analfabetizare şi imoralitate. Criza morală nu poate fi depăşită decît prin cultură, ca fenomen spiritual coagulant.

- Au dat faliment ziarele din cauza internetului?

- Internetul e util dacă ştii să-l foloseşti cum trebuie. Ca şi telefoanele şi celelalte mijloace tehnice pe care tinerele generaţii le cultivă excesiv. Sînt uimit de viteza cu care copiii lucrează pe telefon, tabletă, calculator şi de reducerea tot mai accelerată a comunicării directe, prin viu grai sau prin corespondenţa tradiţională. E o lume nouă şi asta e stăpînă acum, de aceea ziarele, în forma în care le ştim, respectiv tipărite, au pierdut bătălia. Însă internetul nu oferă valori şi repere sigure. Lumea de azi pluteşte în derivă, eventual ghidîndu-se după busola interesului bănesc... Iar comentariile anonimilor fofilaţi pe internet dezvăluie o mocirlă morală îngrozitoare...

- Înainte de 1990, PCR avea o şcoală de presă. Bună! Fac, astăzi, partidele şcoală de presă?

- Înainte de '89 presa era în întregime, chiar dacă în grade diferite, coordonată de Partidul Comunist Român. Exista o facultate de ziaristică unde se pregăteau ziarişti, învăţînd lucruri necesare profesiunii şi vieţii. O facultate bună în sine, chiar dacă mulţi intrau acolo după criterii speciale. Eu am făcut filologia, de aceea a trebuit să urmez, prin anii '75, pentru perfecţionarea în meserie, un curs post-universitar la facultatea de ziaristică. Aceasta era pe atunci integrată celebrei Academii „Ştefan Gheorghiu“. Anul acela mie mi-a folosit foarte mult, atît prin ceea ce am învăţat la diverse cursuri legate de presă, istorie, limba română etc., cît şi prin timpul pe care am putut să-l dedic cercetării în Biblioteca Academiei şi în alte biblioteci din Bucureşti. Între dascălii de la acele cursuri nu o pot uita pe Iulia Hasdeu, o nepoată a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, care ne preda franceza, cam 2-3 ore pe zi. O şcoală e absolut necesară fiindcă jurnalistica e un domeniu complex şi responsabil. Dacă partidele de azi fac şcoală de presă? E o întrebare bună şi o sugestie pe măsură. Valabilă şi pentru şcolirea oamenilor politici şi de stat, prea puţin specializaţi pentru aceste profesiuni prin studii adecvate. Oameni total nepregătiţi ajung primari, deputaţi sau miniştri, consecinţele fiind mersul împleticit al ţării. În schimb se poate vedea că presa – mai ales televiziunile – se angrenează partinic, susţine clar partide şi oameni politici, dar la un nivel jurnalistic discutabil şi mult prea inflamabil. De altfel, ultimele alegeri prezidenţiale au fost cîştigate de... două trusturi de televiziune şi de noile media... Totuşi, după 5.000 de ani de manipulare, nici asta nu e ceva nou sub soare...

- Cum s-ar putea reveni la normal, să apară jurnaliști sadea?

- Jurnalistul veritabil dovedeşte, înainte de orice, o foame de cunoaştere, el vrea să ştie şi să transmită publicului adevărul. E nevoie de bună pregătire, de o solidă scară a valorilor, de o mare responsabilitate în faţa viitorului. Am parcurs cu nişte ani în urmă o carte a unui ziarist în care autorul şi-a adunat diverse articole tipărite în presă. Probabil ca să intre în bibliotecă! Am avut surpriza să constat că aproape nimic din ceea ce scrisese în timp acel gazetar nu s-a adeverit, că el avea doar nişte şabloane de gîndire şi partizanate care i-au alterat viziunea, că era un slujbaş al celor care-l plăteau şi n-avea nimic în comun cu portretul etalon al ziaristului adevărat, aşa cum au fost atîţia în istoria noastră. De aceea definiţia lui Caragiale – „cinste şi gramatică“ – e viabilă, căci fără angajare cinstită în prezent şi în viitor nu există presă veritabilă. Se poate spune că un ziar e istoria clipei. Dar colecţia de ziare e un document solid al istoriei mari. Dacă eşti ziarist adevărat, rămîi în istorie.

- Este rău că nu avem o asociație puternică a jurnaliştilor din România?

- Fireşte. O asociaţie puternică există în măsura unei selecţii corecte a lucrătorilor din presă, a promovării unei deontologii profesionale şi sociale cu faţa către viitorul acestei ţări.

(Sursa: M-SecurityNews)

Nota Redacţiei - Pentru că acum câteva zile a fost ziua de naştere a domnului Gheorghe Jurma, redacţia ziarului Argument îi urează viaţă lungă, sănătate, împliniri şi putere de muncă! La mulţi ani, Gheorghe Jurma!