Decembrie este luna evenimentelor care ne-au marcat decisiv istoria noastră. A momentelor înălţătoare, dar şi tragice, în acelaşi timp. Este luna în care începutul şi sfârşitul se învălmăşesc cu marea sărbătoare a Naşterii Mântuitorului.
Poate că aşa ne-a fost nouă scris să începem luna cu bucuria împlinirii visului marii Unirii de la 1 Decembrie 1918 şi s-o încheiem, în mod tragic, cu abdicarea forţată a Regelui Mihai I al României. Şi în ordinea cronologică a succesiunii binelui şi răului în destinul nostru ca naţie, evenimentele începute la Timişoara la mijlocul lui decembrie 1989 şi continuate cu Revoluţia poporului român, ne-au adus libertatea visată de generaţii de oameni ce nu-şi pierduseră speranţa într-o schimbare a regimului politic totalitar. Iar şirul coincidenţelor nu se opreşte aici. La începutul lunii, în prag de sărbătoarea de Moş Nicolae, Regele Mihai, simbolul demnităţii şi suferinţei, al toleranţei şi al iubirii faţă de cei care i-au fost credincioşi până în ultimul moment, s-a stins din viaţă.
Şi ca o ironie a sorţii, Regele Mihai a vrut să se întoarcă acasă după anii de exil, tot în luna decembrie. În ziua de Crăciun a anului 1990, însă puterea de atunci de la Bucureşti, cu Ion Iliescu şi Petre Roman la butoanele decizionale, i-a interzis aşa ceva.
Nu ştiu cum ar fi arătat luna decembrie după 1989 cu Regele Mihai I repus în drepturile sale stipulate în Constituţia din 1923, cu România ca monarhie constituţională, alături de ţări, precum Marea Britanie, Belgia, Danemarca ori Suedia. În schimb, văd unde a fost dusă ţara de cei care în 1989 au proclamat incompetenţa, servilismul şi hoţia, în toate formele ei cunoscute. Şi după ce am văzut zilele acestea la televizor, cu sute de mii de oameni, tineri ori bătrâni, intelectuali sau nu care şi-au plâns Regele, am convingerea că am fi fost departe. Că am fi vorbit despre o altfel de Românie. Din păcate, şi de data aceasta, culmea, tot în decembrie, destinul ne-a fost din nou potrivnic.
RSS Feed