Aveam o fântână în curte. Fântână cu tambur şi cu lanţ. Era singura de pe uliţa satului şi vecinii îşi cereau zilnic permisiunea să ia apă din fântână. Apă rece, dură şi sălcie. Calacarul din apă se depunea pe oale, crătiţi şi dinţi. Fasolea nu fierbea niciodată în apa aceea, după ore întregi de fierbere zornăia ca pietrişul în roabă. Nici de spălat nu era bună, căci săpunul nu făcea clăbuci, iar părul devenea lipicios. Pe cap ne spălam cu apă de ploaie, adunată în butoiul de sub streaşină, prin care mişunau nişte fiinţe mici, ciudate, cu picioruşe şi cleştişori. Erau îngrozitor de urâte, dar erau mici, cine le băga în seamă! După un spălat pe cap cu apă din aceea de ploaie, părul devenea aerisit şi mătăsos. Pentru fiert mâncare, de regulă, foloseam apă de la Izvorul de la Moară, situat la celălalt capăt al satului. Mergeam după apă cu damigenele şi, uneori, stăteam la coadă ore întregi. Prilej bun de joacă, pentru copii, de bârfe pentru oamenii serioşi.
Dar, vara, o cană cu apă din fântâna noastră era elixir pentru viaţă! Noi, copiii, nu aveam voie să privim în fântână, căci acolo sălăşluia o broască mare şi rea, care, dacă te aplecai peste ghizduri, te trăgea în adânc. Te pedepsea pentru că nu ai fost cuminte. Motiv pentru care, când adulţii erau plecaţi de acasă, cercetam cu atenţie adâncul fântânii, să vedem broasca. Pereţii zidiţi erau acoperiţi cu muşchi şi ochiul de apă se vedea verde întunecat, cu sclipiri albastre din cer. Broasca, nicăieri! Uneori ni se părea că o vedem, uriaşă, mişcându-se leneşă la mare adâncime, dar cu adevărat nu s-a arătat niciodată! Broasca a stat mulţi ani în fântână, o ameninţare subacvatică. Ea te putea pedepsi dacă nu erai cuminte, spre deosebire de Isus, care, de Crăciun, aducea daruri pentru că ai fost cuminte. Aveau metode diferite de educaţie pentru copii. În general, bag seama, am fost cuminţi.
Cum spuneam, mai ales vara, fântâna din curtea noastră era un magnet irezistibil. Am mai crescut şi aveam deja voie să tragem şi noi apă din fântână. Şi era o vară fierbinte, din aceea în care, cum se spune în limbaj uzinal sau de SMT, îţi fierbe apa în chiloţi! Ne-am adunat în curte toţi copiii de pe stradă, băieţi şi fete, erau chiar şi verişoarele mai mari de la Reşiţa, şi încă două fete de la Bocşa, cărora le înmuguriseră binişor ţâţele. Am avut permisiunea bunicilor şi minunatei mele mătuşi, Vicky, să scoatem albia de tablă în curte şi să o umplem cu apă din fântână. Mătuşa Vicky, săraca, avusese poliomielită când a fost mică şi i se uscase carnea pe o jumătate din corp, chiar şi pe faţă, dar era cea mai bună fiinţă din lume şi toţi copiii o iubeau. De fapt, Vicky a scos albia şi ne-a încurajat, pe noi, copiii, să ne jucăm, să ne stropim. Era atât de cald, încât apa din albie se încălzea aproape instantaneu şi noi, înarmaţi cu căni şi stropitori, am început o bătaie generală cu apă. Şi fetelor li s-au lipit rochiţele de corp şi s-au făcut transparente. Şi toţi râdeam de ne sclipeau dinţii sănătoşi şi pielea sclipea pe sub hainele ude şi subţiri din bumbac. Bumbac de calitate. A fost una din zilele acelea de vară în care universul s-a oprit în loc datorită frumuseţii.
Cred că aceea a fost prima Zi Mondială a Apei!
RSS Feed