Articol

De câteva zile, geme Facebook-ul de poze şi filmuleţe cu faptele noastre bune pe care le facem în prag de sărbători. Imagini sugestive, cu subiect şi predicat. Cu nume de instituţii, de funcţii, de responsabilităţi. De mesaje care de mai care mai creştineşti. De aplecare asupra amărâţilor care nu mai îndrăznesc să creadă în spiritul acestor sărbători. 

Am văzut în zilele de pe urmă imagini de-a dreptul caraghioase, cu şefi împopoţonaţi în Moş Crăciun sau servind cu polonicul copiii şi bătrânii din centrele sociale. În mod normal, generozitatea ar trebui salutată şi evidenţiată ca atare. Nu şi de data aceasta şi nu din cauza faptului că aş avea ceva cu acei oameni ori cu acele instituţii publice.  Nu am nimic cu ei, în afară de faptul că nu sunt de acord cu atitudinea lor ipoctită. De ce doar de Crăciun şi de Paşti se arată smeriţi, împart daruri, deplâng sărăcia şi suferinţa semenilor? De ce doar de două ori pe an se dau peste cap să să-şi arate mărinimia şi ard pipotele în ei de nerăbdare să apară în ziare, la televiziuni şi pe reţelele de socializare cu faptele lor caritabile? Unde sunt aceşti oameni şi aceste instituţii publice în restul anului? De ce în restul anului trec senini pe lânga acei oameni neajutoraţi şi suferinţele lor? Doar pentru că nu este Paştele şi Crăciunul şi, mai ales, nu e cine să le proslăvească gesturile de omenie?

Sf. Ioan Gură de Aur, spune în Omilii la Matei: „Fariseul a rămas în urma vameșului, tocmai pentru că s-a lăudat cu faptele lui bune. Dacă vrei să arăți lumii o faptă bună, nu te lăuda, și atunci te-ai arătat mai mare! Nu socoti că ai săvârșit mare lucru când ai făcut ce tre­buia să faci”.

De această învăţătură ar trebui să ţină seama politicienii şi, în general, cei care ne conduc, atunci când purced nu să ne colinde, ci să ne arate că fariseii nu mor niciodată.