Articol

Reșița nu a fost niciodată un oraș frumos. Unul care să se compare cu Timișoara, Aradul ori Lugojul. Străbătut de un drum lung, cu două sensuri de mers. Pe una te duci, pe cealaltă te întorci. Nu are decât un singur bulevard, Republicii, deși în hărți apar vreo trei, însă, dacă citim în Dex definiția lui, concluzionăm că Muncii și Al. Ioan Cuza numai bulevarde nu sunt. Că noi le spunem așa, e o altă poveste. Nu în ultimul rând, Reșița nu are clădirile acelea vechi și impunătoare pe care le întâlnim în Timișoara, Arad și Lugoj. Au existat cândva și aici, nu multe, ce-i drept, dar au fost demolate pentru a face loc Blumingului care, din câte se aude, va avea și el aceeași soartă. Acesta e și motivul pentru care pe Facebook este plin cu fotografii din Reșița de altădată.

Și mai e ceva. În Reșița nu te poti rătăci. Oricât ai vrea. Se poate întâmpla asta doar dacă ești legat la ochi ori ai ieșit din cârciumă și nu mai știi de tine. În rest, e ca într-un sat, mă rog, într-o comună mai răsărită, în care oamenii aproape că se cunosc între ei, se cheamă unii pe alții în fața blocului sau își dau întâlnire la birturile de cartier. Singura deosebire e că la sat câinii se țin legați cu lanț, pe când la Reșița sunt scoși la plimbare pe bulevard și dorm cu stăpânii în casă. Pentru un străin venit pentru prima dată în oraș, cautând vreun reșițean de-al nostru căruia nu-i cunoaște adresa, e suficient să întrebe de Popescu care a lucrat la „Reversibila“ din CSR sau de Vasilescu, maistru la Navalele din UCMR, ca să se găsească cineva să-i spună cam pe unde stau cei căutați. La fel e și când moare câte unul. Imediat se duce vorba. „Ai auzit? A murit cutare, care a fost neam cu ăla de stă lângă...“. Nu contează dacă respectivul a fost sau nu cineva la viața lui. La Reșița, amănuntele astea nu au nicio importanță.

Cea mai mare realizare a Reșiței din acești ani este o gară cochetă și modernă, și cam atât. Dar tocmai pentru că este cochetă și modernă, garniturile Interregio nu ajung până la Reșița Nord, motiv pentru care gara rămâne pustie, la fel ca înainte de reabilitarea ce a costat milioane de euro. La polul opus, dezamăgirile sunt atât de multe, încât ne trebuie zile să le înșiruim pe hârtie.

Cu toate acestea, iubesc Reșița, poate unde m-am obișnuit cu cenușiul dintre blocuri, cu drumurile sparte, cu câlnicenii care vând brânza, răchia și pătrunjelul la colț de stradă, cu bișnițarii de țigări, cu nesimțirea unora care ne-au condus în toți acești ani, cu scandalurile de la universitate și din Valea Domanului, cu  cu mascații care aleargă de la o instituție la alta a statului, cu Hotelul Semenic, unde pe vremuri cântau Pavel Bobeică și Ana Cincă, căruia astăzi îi cresc buruienile pe acoperiș și în balcoane, cu clădirea Poștei din Govândari, gata să se prăbușească, cu ruinele Terasei Trandafirul, cu complexul rezidențial din centrul Reșiței care nu se mai termină, cu spectacolele de Zilele Reșiței, cu chiștoacele aruncate pe stradă, cu dalele din Piața Prefecturii, cu țiganii care caută pet-uri în gunoaie, cu zecile de magazine second-hand, cu piața de vechituri.

Dacă am fi avut parte de alți conducători, poate altfel ar fi arătat Reșița. Dacă și cu parcă. Sau, veșnica îndoială de care am fost obsedați în toți acești ani.