Articol

Acum 100 de ani, cu jertfă imensă, s-a clădit o țară din care plecăm. O ţară pentru pămîntul căreia au murit bunicii şi străbunicii noştri! O ţară plămădită de vizionari şi bărbaţi de stat. Le-au luat locul conducători fără caracter aleşi de aceeaşi populaţie fără conştiinţă. De neam. De ţară. Pentru că, din păcate, după 100 de ani nu ne-am schimbat, ca popor. Nu s-a aprins şi nu a ars în noi flacăra valorilor comune. Dacă nu mă credeţi, citiţi-l pe Eminescu. Ziaristul! Sau pe I. L. Caragiale, care a plecat şi murit la Berlin! Sau pe Coşbuc. George Coşbuc, în „Decebal către popor”:

„Viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut!
Şi-acum ar vrea un neam călău

S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
Mai vrem şi-al doilea rău?

Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit

Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit”.

E, aici e aici! Coşbuc a pus punctul pe i. Musulmanii spun că decît să trăieşti 100 de ani ca o oaie, mai bine o singură zi ca un leu! Nu ştiu dacă am trăit 100 de ani ca o oaie, dar, precum ele, nu am învăţat nimic din sacrificiile înaintaşilor, care s-au luptat ca leii ca să avem noi, azi, ce scuipa!

Recunoaşterea României Mari s-a datorat în parte conexiunilor şi charismei Reginei Maria. A făcut lobby pentru ţară în 1919, la Paris, cînd România cerea Transilvania, Bucovina şi întreg Banatul, adică respectarea garanţiilor din anul 1916, deşi semnase pacea separată cu Germania prin guvernul Marghiloman. Cînd scrisorile lui Ionel Brătianu către rege vorbeau despre răceala şi enervarea cu care era tratat, regina este trimisă la Paris într-o aşa-numită vizită particulară. Premierul Georges Clemenceau o întîmpină la Elysee cu garda de onoare.

Frumoasa noastră suverană a luat atitudine făţişă şi frontală la Conferinţa de la Paris din 1919, privind apărarea drepturilor ţării sale, îngrozindu-l şi înspăimîntîndu-l pe fiorosul tigru-Clemenceau care se destăinuia astfel colegului diplomat Andre Tardieu: „Cum să se poate înţelege un tigru ca mine cu o leoaică ca asta?”

O leoaică, la fel de româncă precum cei ce s-au jertfit la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Dar şi În Galitzia, la Mons, în Italia, Albania, Serbia. O regină care radiografiază ţara pentru care s-a luptat. Ce spunea Majestatea Sa în 1918? „Fidelitatea, atașamentul, solidaritatea la necaz nu par să existe pentru ei, Cum nu există nici un ideal superior, nimic care să trebuiască sa fie continuat, nici un lucru pe care să trebuiască sa-l iubești, să-l venerezi sau să-l susții la greu. Cum dau greș o vreme, îl mătură la o parte și o iau de la capăt cu altceva. ...Cred că cei mai mulţi dintre dragii mei români se află încă pe un plan foarte jos în ce privește ideile de onoare și loialitate sau dorința de a nutri asemenea sentimente- cred că o perspectivă mai înaltă încă nu face parte din gîndurile lor firești. Din fire sînt lași în toate privințele. Nu respectă nici Dumnezeu, nici rege, ţara lor e o idee vagă, atîta timp cît situația se poate exploata avantajos pentru afaceri sau în interesul personal.…”

Cei care au dorit să scape de această povară au plecat. Vuia, Petrache Poenaru, Cioran, Brâncuşi, Nicolae Paulescu. Azi, îi folosim ca simboluri naţionale, dar au performat în ţările de adopţie. În Diaspora!

Trist, dar adevărat! Ne-am schimbat în 100 de ani? Cu siguranţă, nu! Citiţi ce scrie Majestatea Sa: „Acea amintire plină de iubire a poporului meu a fost partea cea mai fericită a imaginii de după război: căldura, partea însorită, partea sufletească. Mult mai puțin plăcute erau eternele conflicte politice, intoleranța generală și nemulțumirea, bîjbîiala într-o atmosferă de nesiguranță, plină de suspiciune. Ca și cum, obosiți de atîta eroism, toți erau gata să-și critice vecinul, să le descopere la alții greșelile pe care nu doreau să le vadă la ei înșiși. Nu mai exista indulgență, ci doar o sfîșiere mutuală, în locul unei solidarități solide și benefice idealurilor comune”.

Eternele conflicte politice şi bîjbîiala par să fie caracteristicile noastre şi după 100 de ani. Nu ne-am dezbărat de ele, ba, aş zice, le-am perfecţionat.

„E un privilegiu să fiu primul ministru al României, acum, la Centenar”, a rostit Viorica Dăncilă la exerciţiul de PR numit şedinţă de guvern, la Alba Iulia. Da, e un privilegiu să fie premier, oricînd. Cu mulţi dintre miniştrii săi! Acum 100 de ani, România era condusă de Guvernul Ion I. C. Brătianu 5, care a guvernat ţara între 29 noiembrie 1918 – 26 septembrie 1919. Ministru de interne era George Mârzescu. În baza Legii Mârzescu, Partidul Comunist Român a fost trecut în afara legii la data de 6 aprilie 1924. Ministru de externe – Ion I.C. Brătianu. Ministru de finanţe Oscar Kiriacescu. A fost director şi vice-guvernator al Băncii Naţionale Române. Ministru cultelor şi instrucţiunii publice – Ion Ghe. Duca, ucis în 1933 de un simpatizant al Gărzii de Fier. Ministru lucrărilor publice, Anghel Saligny. Academician, inginer constructor, ministru și pedagog român, este considerat unul dintre pionierii tehnicii mondiale în proiectarea și construcția podurilor și silozurilor cu structură metalică, respectiv de beton armat, unul dintre întemeietorii ingineriei românești.

După 100 de ani, guvernul este condus de Viorica Dăncilă. Profesoară la liceul industrial din Videle. Ministru de interne – Carmen Dan, fostă secretară a Şcolii Generale Nr. 3 din Videle. Ministru de finanţe, Eugen Teodorovici, cu o carieră exclusiv bugetară. Ministrul Educaţiei, Ecaterina Andronescu, inventator şi profesor universitar doctor în domeniul chimiei. Ministrul Dezvoltării Regionale, demisionar, Paul Stănescu, inginer agronom, fost director al Fabricii de Conserve Caracal.

La mulţi ani, România! Deşteptarea, că am dormit cam mult!