Articol

La un război te duci pregătit din timp. Vezi care e situația internațională, cu cine e țara ta în conflict, te documentezi cât de pregătiți  sunt cei cu care te vei lupta, ce culoare au uniformele lor, ce armament și ce tehnică militară folosesc. Apoi, aștepți să se anunțe mobilizarea rezerviștilor la radio și televizor, în cazul în care nu ești militar, pui la punct ultimele lucruri, să nu-i lași pe cei de-acasă cu problemele nerezolvate, îți iei adio de la prieteni și ții un chef de trei zile și trei nopți, conștient că s-ar putea ca, după o lună-două de linia întâia a frontului, să ajungi acasă într-un sicriu de plumb ori cu invaliditate pe viață.  Așa am cititi și eu în romane, în nuvele și poveștile ostașilor care au avut norocul să se întoarcă vii acasă.

Lucrurile se schimbă radical, atunci când îți iei iubita de mână și o duci la concert. Îi faci o surpriză nevestei și o scoți la un restaurant din capitala luminilor sau te refugiezi trei zile cu amanta la Paris, departe de ochii celor care nu te-ar înțelege sub nicio formă că ai și tu dreptul, măcar o dată în viață, la o escapadă în locurile prin care au trecut cândva Edith Piaf, Charles Aznavour ori Alain Delon. Se schimbă radical situația, deoarece nu-ți iei rămas bun de la nimeni, nu îți pui rezerve de mîncare în rucsac, nici gamelă și nici izmenele sau cămașa de corp, că tot se apropie iarna. Se schimbă radical pentru că ai plecat de acasă bucuros - și nu posomorât ca în cazul războiului - să petreci câteva ore de relaxare, fără nici cea mai vagă idee de ce ți s-ar putea întâmpla ție și partenerei tale. Și, ce rău ți se poate întâmpla, că  doar ești la Bataclan, pe Rue de Charonne, Bichet și la porțile lui Stade de France, plin ochi la un meci de fotbal Franța-Germania, și nicidecum în arondismentele de la periferia capitale. În locuri în care numărul jandarmilor îl depășește pe cel al turiștilor. Nici măcar după ce auzi o primă explozie și răpăieli de arme automate refuzi să crezi că ești martor la un atac terorist. Refuzi nu doar pentru că ești în în orașul luminilor, în inima sa, ci mai ales pentru faptul că, după atentatul de la Charlie Hebdo, de la începutul anului, toți francezii își imaginau că așa ceva nu se va mai repeta în capitala lor. Doar îi asigurase președintele Holland, care declarase război total terorismului.

Și cu toate acestea, atentatele au venit rând pe rând, în doar câteva minute, iar oamenii au căzut secerați de gloanțele celor care răcneau din toți bojicii: Allah Akbar! Allah Akbar! Mulți nu au înțeles de ce alții se prăbușeau pe străzi, iar din trupurile lor curgea sânge. Mult sânge. Nu înțelegeau pentru că se aflau în locurile în care măsurile de securitate erau maxime, iar dacă nici acolo nu mai ești în siguranță, atunci unde? Tocmai pe acest lucru au mizat și fundamentaliștii islamiști, dovedind că pe lângă cruzime și spirit nebun de sacrificiu au și tupeu ieșit din comun.

Franța și Europa sunt în doliu, ca de fiecare dată când au loc astfel de nenorociri. Durerea și suferința se contopesc într-o neputință pe care mulți se feresc să o exprime în cuvinte. De aceea plâng în tăcere, se îmbrățisează în semn de solidaritate, și se întreabă: De ce Franța? De ce din nou Franța și Parisul? Este timpul compasiunilor, a solidarității și nu al răspunsurilor. Trebuie să mai treacă ceva vreme până să vină și răspunsurile la întrebările ce se vor spune în aceste zile. Altfel, nu vei mai avea curajul să-ți iei iubita din mână să o duci la concert, nici să te mai refugiezi cu amanta la Paris în locuri, precum Bataclan, Rue de Charomme și Bichet, locuri ce vor intra, din nefericire, în manualele de istorie contemporană.