Articol

În anii 70-80 ai secolului trecut, în combinatul siderurgic şi în uzina de construcţii de maşini erau angajaţi în jur de 25.000 de oameni. Toţi oamenii aceştia aveau nevoie de transport, la locul de muncă şi acasă, aveau nevoie de echipament, de scule, de mâncare, aveau nevoie de... distracţie. După cum uşor se observă, cuvântul „distracţie” este unul parşiv, având înţelesul comun de petrecere a timpului cu plăcere, cu voie bună, însă, în conţinut, substantivul „distracţie” îşi dezvăluie intenţiile ascunse, adică acelea de a-l distrage pe om de la ceea ce, poate, îl interesează mai mult sau de la ceea ce îl doare: distracţie - distragere.

În anii despre care vorbesc, marile detaşamente de oameni ai muncii rupeau autobuzele în două, cât de supraîncărcate erau cu călători, adesea agăţaţi unii de alţii pe scări în uşile deschise. Mai mare era înghesuiala în uşile măcelăriilor când „se băga carne” sau la Alimentara, când „se băgau” ouă, ulei, zahăr, salam. Poate că numai cozile de la cinematografe, când „se băgau” filme indiene, să fi fost mai mari decât cele de la măcelării. La filmele astea siropoase era rupere de oase! Se formase şi o reţea de bişniţari de bilete, care cumpărau sute de bilete şi le vindeau la suprapreţ. Vă daţi seama, în anii 70, la Reşiţa erau 5(cinci) cinematografe şi în toate rulau filme de dimineaţa, până seara, cam cinci-şase reprezentaţii pe zi! Cu sălile, de regulă, pline.

Distracţiile de bază aflate la îndemâna oamenilor muncii erau cinematograful  şi fotbalul. Pentru puternicele detaşamente muncitoreşti din Reşiţa, Partidul Comunist a avut grijă să alcătuiască o echipă de fotbal de primă divizie. Pentru distracţie! Au fost aduşi, atunci, la Reşiţa, jucători valoroşi de pe la Bucureşti, Craiova, Timişoara, care au fost angajaţi fictiv la Furnale, Oţelărie, Laminoare. Câte un proletar neinstruit mai bombănea, fiindcă vedetele de fotbal intrau în fabrică numai în ziua de salariu, ca să-şi ia banii, dar, în mare, lumea înţelegea compromisul ca pe unul pozitiv. Mai ales că „sportul şi mişcarea ajută la sănătate!” Aşa că, la câte un meci cu Steaua, Craiova, Dinamo sau cu Poli Timişoara, pe stadionul din Valea Domanului se adunau şi 15.000 de spectatori.

Aşa era Reşiţa pe atunci. Extrem de animată. În acele vremuri, tot mai mulţi oameni voiau să se stabilească la Reşiţa. Deşi se construiau în fiecare an zeci de blocuri de apartamente, erau prea puţine pentru numărul mereu în creştere al locuitorilor. Pentru că oamenii ştiau: la Reşiţa e de lucru, e şi distracţie!