Articol

O cunoştinţă relativ recentă m-a întrebat care a fost jucăria mea preferată în copilărie. Nu ştiu care ar fi motivul să întrebi pe cineva aşa ceva! Poate, să-i sondezi subconştientul, frustrările, apucăturile, să-i faci portretul psihologic! Chiar, mă gândesc, acum, că ce-ar fi ca o astfel de întrebare să devină rubrică obligatorie pe CV! Hahaha, glumesc! Mi-am scanat scurt amintirile şi am răspuns sec: praştia, arcul cu săgeţi, briceagul. Cunoştinţa a înregistrat, a zâmbit cu înţeles (pe care nu l-am prins), şi a zis: bine!

O fi bine, n-o fi bine, nu ştiu. Doar că, fiind stârnit, mi-am dat seama că nu e aşa de simplu. Într-adevăr, m-am jucat mult cu praştia şi cu arcul. Ne jucam toţi copiii cu aşa ceva, aflându-ne în război cu indienii, cu bandiţii, cu balaurii. ÎI învingeam şi salvam lumea! Cu briceagul, nu. Briceagul era un vis, pe care mi l-am împlinit mult mai târziu, undeva, cândva, când am luat o bursă în primul an de liceu. Doar că atunci, deja nu mă mai pasionau armele. Devenisem pacifist. Din cărţi. Am purtat briceagul ceva timp în buzunar, până l-am pierdut. Până atunci, însă, cele mai frumoase jucării erau armele. Şi cele mai „frumoase” jocuri erau „de-a războiul”! Uneori, ne împărţeam în două tabere şi ne luptam. Ne mai şi răneam. O rană obţinută în luptă era un deosebit motiv de mândrie. Bandajat la cot, la frunte, mă rog, pe unde ne loveam, ieşeam ţanţoşi în stradă, iar copii străzii rămâneau muţi de uimire şi admiraţie. Apoi, de la epoca armelor primitive, am trecut la arme de foc, doar că puştile şi mitralierele noastre, confecţionate din lemne sau ţevi ruginite, erau total inofensive. Noi trebuia să facem, poc-poc-poc din gură, însă potenţialul agresiv era zero. Aşa că am revenit la praştii şi la arcuri. Şi, din table decupate şi fixate în cozi de lemn, ne-am făcut toporişti indiene, celebrele tomahawk-uri, din filmele cu Winnetou. Şi le aruncam zbârnâind prin copaci. Se înfigeau adânc în tulpini, adversarul era mort!

Vorbim despre copilărie, despre puritate, despre nevinovăţie, da? Şi mă întreb, de unde ne venea acel potenţial de agresivitate?! Din poveşti, din filme? Sau este un potenţial natural cu care suntem înzestraţi, transmis prin gene din preistorie. Pentru că filme am tot văzut şi după aceea şi cărţi am citit tot mai multe. Şi pe măsură ce vedeam şi citeam am devenit tot mai pacifist. Atât de pacifist, încât, când liceul nostru a trecut de sub tutela UCM Reşiţa sub tutela fabricii de tunuri, IMR, am vrut să mă transfer la alt liceu. Le-am şi bâiguit ceva părinţilor că eu nu pot învăţa într-un liceu care face tunuri, dar nici nu m-au băgat în seamă şi am lăsat-o baltă. Totuşi, îmi aduc aminte şi de o perioadă în care mă balansam pe un căluţ din lemn şi mă bucuram, împreună cu fetiţele, când primeam de la mătuşi sau verişoare, păpuşi din ştiuleţi verzi de porumb. Păpuşi din ştiuleţi verzi, cu părul blond, roşu sau brunet, am tot făcut şi mai târziu. Pe unele le-am dăruit fetelor, pe altele le-am luat la ţintă cu praştia.

Mă uit la un filmuleţ, în care un copilaş se joacă. E înconjurat de jucării simpatice de pluş şi din plastic. Unele luminează, ţiuie, vorbesc, cântă. Copilaşul ia ursuleţul de pluş şi îi dă cu capul de marginea pătuţului.