Articol

România era considerată în perioada interbelică drept grânarul Europei, cu un vârf al producţiilor de grâu, secară şi porumb în 1939. Aceasta în condiţiile în care pământul se ara cu plugul tras de boi, iar grâul se treiera cu bătrâna batoză. Dar faptul că eram grânarul Europei însemna mult pentru noi.

La fel au stat lucrurile şi după război, cu diferenţa că grâul românesc era exportat în ţări din Asia şi Africa şi nu doar în Europa. Tot mai mult şi mai mult, până aproape de ultimul bob. De fapt, aici era şi paradoxul agriculturii socialiste cu producţii record la hectar. În timp ce zilnic din portul Constanţa plecau în lume navele încărcate cu cereale, românii stăteau cu noaptea în cap la rând pentru o amărâtă de pâine. Nu eram în timpul războiului, însă pâinea o primeam la cartelă, în mod raţional, după un programul nutriţioniştilor vremii. Se ajunsese până acolo încât ţăranul ducea dorul pâinii noastre cea de toate zilele. El care trudea de dimineaţa şi până seara pe ogorul patriei ajunsese să privească cu jind la pâinea pe care nimeni nu i-o vindea, dacă în buzunar nu avea acea păcătoasă de cartelă.

Între timp, lucrurile s-au schimbat, oamenii s-au bătut pentru o palmă de pământ, fraţii au ajuns să se duşmănească de moarte, vecinii au scos furcile şi topoarele, de parcă ar fi fost la 1907, iar după ce s-au văzut cu titlul de proprietate în buzunar, mulţi s-au speriat şi nu au ştiut cum să scape de el căci, pământul trebuie lucrat, îngrijit şi, mai ales, iubit. Pentru unul care nu fusese deprins cu aşa ceva, pământul a ajuns o povară. Unii l-au lăsat de pârloagă, alţii au avut noroc şi l-au vândut, iar pe banii primiţi şi-au cumpărat, în cel mai bun caz, un televizor color, un aragaz sau un frigider.

Zilele trecute, citeam că România a devenit cel mai important producător de cereale din Uniunea Europeană. Încă un paradox pe care îl trăieşte poporul român.