Articol

Afghanistanul traversează, în acest an, cea mai incertă perioadă din ultimii 17 ani de război. Administraţia americană a lansat, în decurs de trei luni, trei semnale care vor schimba soarta războiului: negociem cu talibanii pe care i-am alungat de la putere în urmă cu 17 ani şi ne întoarcem la punctul zero al invaziei din 2002; retragem urgent jumătate din cei 14.000 de militari americani aflaţi în TOA integraţi în unităţi independente sau în cadrul misiunii NATO Resolute Support; nu vrem, nu ne băgăm, dar ar fi bine ca operatorii privaţi să preia iniţiativa în zona de conflict.

Cele trei semnale nu au rămas fără ecou. O întoarcere a talibanilor la conducerea Afghanistanului va însemna o epurare în masă a tuturor celor care au colaborat, într-un fel sau altul, cu SUA şi NATO. Poate nu chiar o exterminare în masă, dar ani grei de carceră, cu siguranţă. Retragerea a jumătate din forţa militară a SUA îi face şi pe italieni şi chiar nemţi să ia în discuţie „retrageri rapide ale contingentelor lor” din Teatrul de Operaţii Afghanistan.

Noi, rămînem fideli. Un detaşament de 60 de puşcaşi marini din Regimentul 307 Infanterie Marină al Forţelor Navale Române începe din această săptămînă detaşarea în teatrul de operaţii Afghanistan, după cinci luni de la formarea acestei structuri şi pregătirea specifică pentru zona de operaţii. Participarea la misiunea Resolute Support este o premieră pentru Infanteria Marină română. Rotirea în TOA are loc pînă la jumătatea lunii februarie.

Analiştii militari sînt unanim de acord că o retragere grăbită a trupelor americane şi altor naţiuni, din Afghanistan, nu este sustenabilă din punct de vedere al menţinerii situaţiei de securitate. Înlocuirea acestor contingente cu contractori privaţi este o idee mai veche pe care fondatorul BlackWater, miliardarul Erick Prince, fost puşcaş marin, nu conteneşte să o promoveze, mai ales în contextul în care deţine şi o companie minieră interesată de Afghanistan.

Dar, ce sînt contractorii şi cu ce se ocupă aceştia în teatrele de operaţii? Care este impactul asupra relaţiilor internaţionale? Am scris, destul de succint, recunosc, în lucrarea „TARGET - Operaţiuni militare externe în combaterea terorismului", apărută în 2010 la Editura Banatului Montan, sub egida Asociaţiei Române a Specialiştilor în Securitate (ARSS), că în condiţiile în care numeroşi combatanţi nu au statut de beligeranţi, ci acela de actori non-statali, ONU poate angaja actori non-statali, în speţă companii militare private, să poarte războaie cu actorii non-statali, în speţă grupările teroriste, în acest fel rezolvîndu-se problemele juridice pe care le ridică folosirea forţei unei coaliţii de state împotriva unor grupări non-statale! PMC sînt potenţial utile ONU şi altor organizaţii internaţionale pentru că desfăşurarea lor ar stîrni mai puţine controverse politice decît decizia de a desfăşura trupe naţionale sub egida ONU. Această atitudine „civică" este valabilă şi în cazul "omului nou", dependent de fotoliu şi televizor, care "adoră" să lupte prin intermediul altcuiva!

Pentagonul defineşte un contractant în domeniul apărării „orice persoană fizică, firmă, corporaţie, parteneriat sau altă entitate juridică non-statală care încheie un contract direct cu Departamentul Apărării (DoD) pentru a furniza servicii, bunuri sau construcţii”. Cea mai mare parte a contractorilor civili lucrează în toate domeniile imaginabile îndeplinind aceste roluri pentru a ajuta la gestionarea şi îmbunătăţirea condiţiilor din zonele de conflict şi post-conflict, de la bucătari şi şoferi de autobuz, pînă la antrenori de fitness. Un procent de doar 16% din efective sînt utilizate în serviciile de securitate, astăzi, în Afghanistan, de exemplu.Indiferent ce fac, războiul modern nu mai poate fi conceput fără ei!

Războiul şi reconstrucţia Iraqului au generat dezvoltarea industriei de securitate privată, care s-a dovedit că a transformat peisajul de luptă. Imediat, firmele private de securitate (PMC) au cuprins şi teatrul de operaţii din Afghanistan preluînd funcţii militare din ce în ce mai importante, nu numai pentru serviciile de securitate, ci şi pentru planificarea strategică, instruirea în luptă, serviciul de translaţie, interogarea, sprijinul operaţional etc. Aceste entităţi se dovedesc a fi din ce în ce mai des utilizate tocmai datorită avantajului lor principal: costul.

Contractorii de securitate funcţionează în afara lanţului militar de comandă, precum şi a majorităţii jurisdicţiilor. Soldaţii îşi slujesc ţara, în timp ce contractorii îşi deservesc managerii şi acţionarii. Din acest punct de vedere, utilizarea PMC ca multiplicatori de forţă ajută la eludarea restricţiilor impuse de legislaţie şi pentru că pierderile umane ale contractorilor nu sînt contorizate oficial, acestea ascund şi costul uman al războiului. Aşadar, utilizarea PMC-urilor dă posibilitate Guvernului de a soluţiona anumite probleme fără a se implica direct.

Se pune întrebarea firească: sînt PMC-urile mai rentabile decît forţele armate regulate? Datele privind rentabilitatea acestora nu sînt concludente. Angajaţii PMC „costă" destul de mult; salariile standard variază între 400 şi 1000 de dolari pe zi. Cei care susţin că PMC sînt mai rentabile decît armatele permanente se bazează de obicei pe următoarele argumente: - PMC pot angaja persoane care sînt adesea mult mai prost plătite; - guvernele nu sînt nevoite să ofere CMP beneficii ascunse, cum ar fi pensiile, îngrijiri medicale, condiţii de trai etc., deoarece acestea sînt de obicei incluse în contract; - PMC oferă posibilitatea creşterii rapide a forţei militare fără costurile implicate de întreţinerea pe termen lung a capacităţii militare; şi prin faptul că îndeplinesc misiuni necombative esenţiale, CMP dau forţelor armate posibilitatea de a se concentra pe misiunile de bază. Pe de altă parte trebuie luate în considerare şi următoarele argumente: - angajaţii PMC sînt, adesea, instruiţi pe spezele statului, ca membri ai armatelor naţionale; cînd pleacă la posturi mai bine plătite din sectorul privat, această pregătire este, de fapt, o subsidiere a operaţiunilor PMC; - practicile curente de subcontractare, în care un contract trece pe la mai multe firme diferite, poate reduce substanţial eficienţa sau duce chiar la pierderi.

Revenind la situaţia din Afganistan, în toată această perioadă s-au obţinut progrese însemnate, iar Forţele afghane de protecţie publică (APPF), conduse de guvern, îndeplinesc astăzi majoritatea sarcinilor de securitate. Cu toate acestea, insecuritatea rămîne o problema majoră iar prezenţa, în continuare, a trupelor NATO în această ţară, precum şi cererea de securitate pentru ambasadele străine, bazele militare, organizaţii şi ONG-uri, diplomaţi sau oameni de afaceri, impun, încă, o prezenţă ridicată de forţe care pot îndeplini aceste misiuni.

Deşi CPS au apărut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, schimbările geopolitice şi restructurarea forţelor armate din multe ţări ca urmare a încheierii Războiului Rece au determinat dezvoltarea rapidă a industriei militare private. Astăzi peste 150 de companii furnizează servicii în peste 50 de ţări. Companiile Private de Securitate şi-au dovedit superioritatea în sprijinul oferit în manipularea logistică diversă, în gestionarea riscurilor, în culegerea de informaţii în special pentrumisiuni de menţinere a păcii şi în reconstrucţie, operaţiuni post-conflict. Jocul cererii şi ofertei, la sfîrşitul Războiului Rece, explică proliferarea CPS. Armatele au fost micşorate şi au dus la o disponibilitate de personal cu experienţă pentru contractorii privaţi (Avant, 2005, pp. 30-31), care, împreună cu foştii poliţişti,detectivi sau alte profesii implicate în aplicarea legii, şi foşti ofiţeri de intelligence, constituie, în mare măsură, "nucleul dur" de personal al PSC. Evident că, odată cu riscurile şi avantajele comerciale, au apărut şi consecinţele: în 2011, pentru prima dată în istorie, companiile americane de securitate au raportat mai multe pierderi de efective decît militarii americani din US Army, în Afganistan! Nici o lege nu-i obligă pe contractorii privaţi să raporteze public decesele angajaţilor lor şi, adesea, nici nu o fac! În timp ce Armata Americană anunţă decesele fiecărui militar, nominal, companiile private nu informează decît familiile mercenarilor. Externalizarea locurilor de muncă militare, cu grad ridicat de risc, reprezintă, de fapt, privatizarea sacrificiului suprem! În 2011, cel puţin 430 de contractori americani au fost ucişi în Afganistan: 386 lucrînd pentru Departamentul Apărării, 43 pentru USAID şi unul pentru Departamentul de Stat, potrivit datelor furnizate de Ambasada Americană de la Kabul. Numărul militarilor americani ucişi în 2011 în Afganistan se ridică la 418, potrivit statisticilor Departamentului Apărării, citat de site-ul icasualties.org, al unei organizaţii independente care monitorizează decesele din război.

Această tendinţă a fost în creştere, în ultimii ani, în Afghanistan, şi este similară cu evoluţia situaţiei din Iraq, din 2009, anul în care numărul mercenarilor morţi l-a depăşit pe cel al militarilor!