Articol

A apărut volumul „Arme şi destine”, de general de brigadă (r) ing. Adrian Marinescu, editura Semne, Bucureşti, 2015. Volumul cuprinde povestiri şi rememorări autobiografice, din vremea liceului militar (Colegiul Militar „Dimitrie Cantemir” din Predeal), până la pensionarea din postul de director al fabricii de tunuri din Reşiţa (I.M. Reşiţa), în anul 1994, şi scurte incursiuni până spre anii 2000.

Volumul poartă şi subtitlul „Două decenii, director la fabrica de tunuri”, însă întâmplările relatate depăşesc problemele legate strict de fabrică şi alunecă adesea înspre meditaţii nostalgice, spre poezie, spre mărturisiri de credinţă, de dragoste de profesie, de ţară, de oameni... Dar, efuziunile sentimentale sunt doar „accidente”, care înfloresc natural pe firul poveştilor. Povestirile despre oameni, despre soldaţi şi generali, despre oameni buni sau răi, proşti sau inteligenţi, despre întâmplări hazlii, dramatice sau tragice, reprezintă substanţa consistentă şi fermecătoare a cărţii. Aflăm, astfel, că autorul a fost coleg de liceu militar cu poetul Marin Sorescu, acesta abandonând, apoi, cariera militară. Aflăm despre întâmplări cazone, momente ridicole, situaţii imposibile şi despre unele situaţii de mai mare râsul. Autorul este un povestitor care se ia în serios şi nu ezită, uneori, să dea chiar şi sfaturi părinteşti, adresându-se cititorului cu formula „tinere coleg” sau „mai tânărul meu cititor”. Are şi un simţ critic foarte acut, care îl face să se revolte împotriva nedreptăţilor, dar, mai are şi un umor autentic, o ironie abrazivă şi o autoironie fină, care îl fac agreabil, convingător, autentic.

Fermecătoare sunt poveştile din vremea tinereţii, cu episodul colectiv de depresie, lacrimi şi jale, la moartea „tovarăşului Stalin, prietenul tineretului de pretutindeni”, captivante sunt întâmplările din uzină (pierderea unui tun pe drum, la transportul către beneficiar). Apoi, de tot hazul sunt poveştile în care, din motivul păstrării secretului militar, până şi în rapoartele oficiale ţevile de tun erau numite macaroane, iar proiectilele, bomboane. Extrem de interesante sunt momentele dramatice petrecute la revoluţia din decembrie 1989, povestite cu amară luciditate.

Ceauşescu, către Păunescu: „Fă o poezie despre tunul ăsta!”

Apoi, vizitele oficiale în Irak, Egipt, Libia, Austria, pentru obţinerea unor contracte, dezvăluie o faţă mai puţin cunoscută a relaţiilor militare şi economice din epoca Ceauşescu. Şi, dacă tot veni vorba despre Ceauşescu, aflăm din cartea generalului Adrian Marinescu, un fapt inedit. Întâmplarea, după ştiinţa mea necunoscută publicului, este cuprinsă în capitolul O vizită de lucru şi... „Iubiţi-vă pe tunuri!” Autorul povesteşte „vizita de lucru” a lui Ceauşescu, la Reşiţa, în 1978, când preşedintele a inspectat UCM Reşiţa, dar şi fabrica de tunuri. Atunci, Ceauşescu a venit însoţit de poetul Adria Păunescu, iar într-o hală, când Ceauşescu şi Păunescu au văzut un tun transportat de o macara, preşedintele l-a chemat pe poet aproape de el şi i-a spus: „Auzi, dacă tot te pricepi la poezie, fă una şi despre tunul ăsta!” Păunescu a hohotit de râs şi l-a bătut amical pe umăr pe Ceauşescu. Autorul notează: „Peste 3 – 4 zile, în revista lui Păunescu, săptămânalul Flacăra, ultima pagină era în întregime dedicată unui poem: „IUBIŢI-VĂ PE TUNURI!”, care a dat apoi şi titlul unui impresionant volum de versuri, publicat de poet în 1981”.

Cartea generalului Adrian Marinescu este despre Reşiţa, despre fabrica de tunuri, despre viaţa cazonă, dar, este, în cea mai mare măsură, o carte despre o viaţă de om. Viaţa unui om care încearcă, şi uneori reuşeşte, să se împace cu sine şi cu lumea.

Iată ce scrie, undeva pe la începutul cărţii, autorul: „Permiteţi-mi să mă prezint... Sunt Generalul de Brigadă (r) Adrian MARINESCU. Am fost şi rămân un neliniştit, toată viaţa mi-am croit idealuri şi am suferit sincer când ele nu s-au confirmat. Mi-am remodelat atunci alte ţinte, mai realiste – credeam, toată viaţa mi-e plină de renunţări... Dar parcă nu-i aşa viaţa celor mai mulţi dintre noi?”